Nu am vrut zece pe linie

"nu vreau zece pe linie;
nu vreau să scrie "frumos";
nu vreau să fie cea mai bună din clasă;
nu vreau să ştie lecţia "ca pe apă";
nu vreau să arate ca scoasă din cutie;
nu vreau zece medalii la sfârşit de an;
nu vreau să câştige toate concursurile;
nu vreau cele mai drepte liniuţe si cele mai corecte bastonaşe;
nu vreau să coloreze perfect in contur.
vreau să îi fie înţelese emoţiile;
să se simtă în largul ei;
să greşească şi să poată să surâdă fără să simtă nevoia de a-şi ascunde greşeala;
să spună senină că nu ştie, dar să fie curioasă şi să caute răspunsul;
să aibă curajul de a contrazice, forţa de înfrunta, puterea de a lupta şi şcoala să nu încerce să o frângă;
vreau să rămână ea;
vreau respect pentru copilul meu."

Am scris acest text simplu pe blog, cât timp fetiţa mea sărea un şotron numerotat până la zece, în drumul de la şcoală spre casă. Nu ştiam atunci că tocmai intram în relaţia cea mai dureroasă cu sistemul de învăţământul românesc. După ce fusesem treizeci de ani de o parte şi de cealaltă a catedrei, îmi începeam cariera de părinte de şcolar. Erau doar nişte gânduri pline de speranţă. Chiar credeam că lucrurile s-au schimbat şi trimit la şcoală un copil căruia îi vor fi ocrotite creativitatea şi curiozitatea, un copil care va fi în centrul unui sistem, un şcolar mic pe care se vor concentra toate forţele benefice ale şcolii.

Poate pentru că a fost simplă, scurtă şi sinceră, postarea 10 pe linie a devenit virală şi s-a rostogolit online ani întregi. Părinţii au rezonat, a devenit anonimă şi am întâlnit-o ridicol asumată de psihologi, preoţi şi traineri de dezvoltare personală, afişată la intrarea într-o şcoală, scrisă ca motto, terfelită ca un text folcloric în care unii au adăugat câte ceva, alţii au scos ce nu le-a plăcut, încât nici nu prea mai are sens. Nu îmi mai aparţine şi aş vrea să nu-mi fi aparţinut vreodată, să nu îmi fie pusă acum în faţă ca o oglindă a naivităţii mele. Aş vrea să nu o fi scris, să nu fi avut aşteptări. Şapte ani mai târziu, rezultatul este strâmb, răsturnat, nedorit. Nu am vrut zece pe linie, am vrut interes, licăr în ochi, entuziasm şi - ei, bine - are aproape zece pe linie, dar cu preţul pierderii celorlalte. Singurul profesor care obţine ce aş fi vrut eu, entuziasm şi interes real, este o tânără din Chicago care îi predă online engleză. Un profesor privat de peste şapte mări şi şapte ţări, ca în poveştile pentru copii, în care eroul caută o comoară ascunsă prea departe, drumul până acolo e lung, plin de obstacole şi comoara este imposibil de adus acasă. Nici chiar şcoală şi deloc românească, este tot ce am putut să-i ofer fetiţei care cândva sărea şotronul, iar acum intră în ultimul an de gimnaziu. Un exemplu şi o speranţă că există un erou care nu a murit pe drum.

Altfel, tot copilul a rezumat perfect, la sfârşitul clasei întâi, când mi-a spus că şcoala este locul unde te învaţă să foloseşti stiloul şi te dezvaţă să îţi foloseşti mintea.