Cu vecinii de Înviere

Din ce-mi pot eu aminti, n-am lipsit niciodată de la slujba de Înviere, chiar dacă în ultima vreme nu stau mai mult de o oră la ea.

La început, când eram mic, mergeam însoţit de Mamaia şi de ceilalţi din casă, apoi am însoţit-o eu, iar când ea n-a mai fost, am fost cu vecinii şi prietenii din cartier. De când m-am căsătorit, şi am copii, merg singur.

N-am reuşit niciodată să o conving pe Rada să vină la biserică, şi ce e mai curios, nici pe copii. Nu ştiu de unde au prins acest obicei, sau mai degrabă de ce el le lipseşte. Poate de la părinţii Radei, în special de la tatăl ei, care refuza ostentativ să participe la slujba sau chiar masa din noaptea de Înviere? În copilărie, nici Tataia nu venea niciodată cu cei ai casei la biserică, dar ne aştepta acasă ca să ne aşezăm cu toţii la masă, să ciocnim ouă roşii, şi să gustăm din ce pregătise Mamaia - caş proaspăt cu ceapă şi usturoi verde, salată verde, stufat, friptură de miel la tavă cu spanac, şi ce mai era. Eu singur ştiam cât de bine ieşiseră cozonacii, fiindcă mi se dădea voie să gust din ei încă înainte să se răcească. Îmi plăcea mai ales crusta lor groasă de zahăr ars cu unt. Şi-mi mai plăcea şi crema dulce de smântână cu stafide, şi cu aromă de vanilie şi coajă de portocală, de la pasca moldovenească.

Dar dacă masa de la miezul nopţii avea importanţa ei, ce era cu adevărat magic era slujba de dinainte, de la biserică. Totul concura la atmosfera de vis. În primul rând, mobilizarea întregii familii, pregătirea din vreme a lumânărilor, să nu cumva să rămână careva fără, şi stabilirea orei de plecare. Pe drum, ne alăturam celorlalte familii din vecini, care ieşeau cam în acelaşi timp cu noi, şi împreună cu care ne îndreptam spre biserică. Ca niciodată, străzile goale la acea oră din noapte se umpleau de oameni frumos îmbrăcaţi, care mergeau cu toţii într-o singură direcţie, fără grabă, într-o atmosferă de linişte şi reculegere. În faţa bisericii ne opream, căutând un loc de unde să vedem mai bine uşa pe care urma să apară lumina. În timp ce aşteptam, vedeam apropiindu-se alţi şi alţi cunoscuţi, pe care-i salutam în şoaptă, sau doar dând din cap. Din interiorul slab luminat al bisericii se auzeau din când în când ecourile slujbei, până când la miezul nopţii izbucneau clopotele. Era semnalul că urma să vină lumina. Lumea se apropia instinctiv de treptele bisericii, fiecare încercând să-şi aprindă cât mai repede lumânarea de la vecinul din faţă care avusese deja şansa să o aprindă cu o clipă mai devreme. Încet-încet întreaga masă compactă de oameni, care până atunci stătuse în întuneric, sau cel mult în razele slabe ale lunii, se lumina de la sutele de mici flăcări jucăuşe, gălbui, ale lumânărilor pe care fiecare le ţinea în faţă, uneori apărate cu palma de rafalele de vânt care ameninţau din timp în timp să le stingă. În acest timp se auzea în continuare înfundat slujba din biserică, după care părintele ieşea pe trepte şi striga de trei ori "Cristos a înviat!", la care mulţimea compactă răspundea de fiecare dată cu putere "Adevărat a înviat!", fără să teamă de Miliţie sau Securitate. Se cânta apoi "Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le", fiecare cum putea, unii frumos, alţii mai fals, dar din tot sufletul. Aici existau două versiuni, unii spuneau "mormânturi", alţii "morminte". Eu am optat de la început pentru "mormânturi", şi tot aşa zic până astăzi. Acela era poate momentul cel mai emoţionant al slujbei, în care mă simţeam solidar cu toţi cei din jurul meu. Din acest punct, vraja începea să se destrame, pe măsură ce unii mai grăbiţi începeau încet-încet să plece. Doar un mic grup, din care făcea parte şi Marica, care ne aducea paşte, rămânea până dimineaţa în biserică, participând la întreaga slujbă.

Noi mai rămâneam puţin, apoi masa compactă din faţa bisericii se rărea tot mai serios. Cei care plecau ne spuneau "Cristos a înviat!", iar noi le răspundeam "Adevărat a înviat!". După o vreme plecam şi noi, având grijă să ne păzim lumânările, să nu ni le stingă vântul până ajungem acasă, unde puneam ce mai rămăsese din lumânări în locuri adăpostite din grădină, ca să ardă acolo până la capăt.

După această atmosferă tânjesc acum, când lucrurile s-au schimbat atât de mult.

Biserica unde merg acum e luminată ca ziua de reflectoare, iar slujba din interior, apoi din faţa ei, e amplificată şi transmisă la nişte difuzoare care distorsionează, pârâie şi păcăne, şi care se aud când mai tare când mai încet, de parcă ar avea toane. În gălăgia asta, ca să se înţeleagă, oamenii din jur sunt nevoiţi să vorbească tare între ei, aproape să ţipe, fără să se îngrijească de cei care vor să se reculeagă. Dar cel mai ciudat e momentul în care vine lumina, micile flăcări ale lumânărilor aproape că nu se văd în lumina orbitoare a reflectoarelor care strălucesc ca ziua, ca să nu spun că cei mai mulţi oameni nici nu mai vin cu lumânări, ci cu candele roşii, astfel că în locul acelei mări de lumină caldă, galbenă cu care eram obişnuit, acum se văd doar nişte puncte mici şi roşii. Iar în loc să cânte, cei mai mulţi îşi consultă telefoanele.

Nici anul acesta, nici în cel de dinainte, în mulţimea din faţa bisericii n-am văzut nici o singură persoană cunoscută. Iar la scurtă vreme, după ce oamenii au luat lumina, am rămas singur, aşa că am mai stat câteva clipe, mi-am făcut de trei ori semnul crucii, şi am plecat spre casă. Ca şi la ducere, şi la întoarcere am mers singur, fără să întâlnesc pe niciunul din vecinii mei. De la un etaj de sus răsunau râsete, şi se auzea muzică de dans.

(Bucureşti, mai 2021)