Doruleţ cu pălărie de soare

O cunoşteam de câteva luni când mi-a spus numele ei. Dorina, a zis încet şi mi-a ocolit privirea de parcă spunea o minciună. Până atunci trecusem pe lângă ea ca pe lângă vreo mobilă stradală, vreo bancă sau vreun gard pus în drum, o ocoleam în grabă şi auzeam în spatele meu cum cere un leu pentru mâncare. Intram apoi în farmacia unde lucram, îmi luam halatul şi o aveam toată ziua în faţa ochilor. Prin faţa ferestrelor mari se învârtea printre oameni şi cerşea. Primea mărunţiş şi, mai des, covrigi de la patiserie, pe care îi strângea într-o pungă dosită după un stâlp. Când i se făcea foame, muşca dintr-un covrig de câteva ori, nu-l termina niciodată. Îi învăţasem toate gesturile, cum se repede când vede pe cineva care obişnuieşte să îi dea bani, cum se fereşte din calea celor agresivi, căci erau şi oameni care o goneau, gata să o lovească. Şi gesturile mai subtile, de câteva ori am surprins-o aranjându-şi suviţele scurte din jurul urechilor sau ţopăind ca într-un dans cu reflexia ei din vitrină. Tura îi pica o dată la trei zile, o găseam pe stradă, o lăsam pe stradă, în picioare, printre oameni circula ca o umbră. Ziua următoare o înlocuia fratele mai mic, un puşti obraznic, apoi soră-sa mai mare, o adolescentă tăcută şi şchioapă. Pe înserat, îi lua de la post o bătrână care băga punga de covrigi într-o sacoşă de pânză şi îndesa banii în buzunare fără să îi numere. Pe băieţel îl ducea de mână, Dorina mergea pe lângă ea, iar soră-sa şchiopăta în spate.

La prânz, ieşisem din răcoarea artificială a farmaciei până la magazinul de alături. Ea stătea în mijlocul trotuarului şi mi-a cerut plictisită un leu, cu tonul neutru cu care întrebi cât e ceasul, fără să se apropie. I-am surprins o privire furişată spre pachetul din mâna mea.
- Ia vino puţin, i-am zis, Vino, vino, nu-ţi fac nimic, am simţit nevoia să adaug. Ţie îţi place ciocolata?
- Îhî, a încuviinţat.
- Ia tu ciocolata asta şi să vii apoi în farmacie să-ţi dau un pahar cu apă rece.
- Mulţumesc, a răspuns cu o privire veselă.
- Îmi spui cum te cheamă?
- Dorina, a şoptit şi s-a uitat pe lângă mine, în lungul străzii pustiite de vară.

Acesta a fost începutul prieteniei noastre, poate privirea ei senină, pofta cu care a mâncat ciocolata, sfiala cu care a intrat în farmacie şi a aşteptat să îi dau apă. De atunci, în fiecare zi când Dorina era la post, iar eu eram pe tură, o luam cu mine la magazin şi-i cumpăram ceva bun. La început era circumspectă, dar accepta orice îi propuneam. Fructe vrei, Dorina, sau o îngheţată? Îţi alegi tu una? Care îţi place cel mai mult? Trebuie doar să arăţi cu degetul pe pozele astea de pe frigider. Nu cerea, mă lăsa tot pe mine să aleg după ce insistam inutil, fără să-mi dau seama că Dorina nu are cum să ştie ce îi place cel mai mult.

Atitudinea ei faţă de mine se schimbase, nu în sensul în care m-aş fi aşteptat. Devenise sfioasă şi făcea gesturi neaşteptate. A intrat în farmacie să-i cumpere medicaţia bunicii şi a lăsat restul zornăind pe farfurie. Am ieşit după ea, dar nu am reuşit să o conving să îşi ia banii. Atunci mi-a spus din senin:
- Doruleţ, aşa mi se spune, mă cheamă Dorina, mi se spune Doruleţ, şi nu şi-a mai ferit privirea, s-a uitat direct în ochii mei.

Când aveam timp să stăm de vorbă, îmi spunea că ar vrea să aibă părul foarte lung şi o rochie care să se rotească. Lung cât să şi-l lege în două cozi care să o lovească pe umeri când aleargă. O cămaşă albă şi "ţeapănă", mă apuca de halat ca să-mi arate cum. Să meargă la şcoală la fel ca ceilalţi copii. O coardă. Un telefon. O geantă mov în care să pună cărţi. Un strugurel roz de buze. Pantofi roşii. O bentiţă cu o floare cusută într-o parte. Să meargă cu trenul. Să plece în tabără, la mare. Costum de baie neapărat cu sutien şi o pălărie de soare mare-mare, uite atât de mare.

Nu îmi mai cerea un leu, mă saluta cu bună dimineaţa şi cu zâmbet mic. Nu-mi cerea nimic şi nici eu nu o mai întrebam ce i-ar plăcea de când îi ziceam Doruleţ. Nu poţi arăta nici o formă de milă cuiva căruia îi spui pe numele intim şi care visează să poarte rochiţe rotitoare, înţelesesem asta.

După ce am plecat de la farmacie, n-am mai văzut-o pe Doruleţ. Doi-trei ani mai târziu, m-am întâlnit cu sora ei, adolescenta şchioapă, la ieşirea dintr-un supermarket. Nu cumpărasem mare lucru şi m-aş fi întors, dacă nu aş fi fost cu bebeluşul pe care abia reuşisem să-l bag într-o salopetă cu totul, cum au copiii mici. Am scormonit în sacoşă şi i-am dat portocale şi roşii. Le-a primit cu mâinile îngheţate, doar după ce i-am spus că sunt pentru Doruleţ.
- Ce mai faceţi voi? am întrebat-o şi, nu ştiu de ce, m-am uitat pe alături, în spatele ei.
- Suntem la fel, aşa cum ne ştiţi. Nu ne e mai bine, dar nu ne este nici mai rău, mi-a răspuns adolescenta cu un fel de tristeţe cusută în glas.

N-aş mai cunoaşte-o pe Doruleţ. Ar trebui să aibă în jur de 25 ani, o tânără brunetă, cu membre subţiri. Poate doar după privire sau după zâmbetul mic. Probabil că nu. Rareori când mă gândesc la ea, mi-o închipui purtând o pălărie de soare mare-mare, uite atât de mare.