Cei din urmă...

Planul era să mergem unul după altul, cu două maşini, până la Carrefour-ul de la ieşirea din Bucureşti spre autostrada de Piteşti, pentru o mică aprovizionare, iar apoi să cotim pe şoseaua de centură spre casa de vară a lui Tata din Olteni, ca să ne petrecem sâmbăta între prieteni în aer liber.

Celălalt şofer nu ştia drumul, aşa că eu urma s-o iau înainte, ca să i-l arăt. Dar nici n-am plecat bine, că primesc un telefon. Las mobilul să sune, dar îl văd pe Abe în oglinda retrovizoare făcându-mi semne disperate să răspund. Trag pe dreapta, îmi pun căştile în urechi, şi îl sun. "Mă exasperezi cu mersul tău, nu suport să merg aşa încet", îmi spune el agitat. "O iau înainte, şi te aştept în parcare la Carrefour", continuă Abe scurt, după care închide fără nici o altă vorbă telefonul, vizibil supărat, şi mă depăşeşte în trombă. Îl văd făcând slalom între benzile de circulaţie până ce dispare în masa de maşini din faţă.

Îl ştiam pasionat de viteză, mai mersesem cu el o dată, la drum lung, până la Brăila. Atunci depăşise de câte ori putuse viteza legală, fie pe şosea, fie în localitate. Deşi avocat, apărător al legii aşadar, mi-am dat seama că noţiunea de viteză legală nu-i era prea clară. Nu o înţelegea decât pe cea mai simplă, de viteză. În plus, stilul lui smucit de condus se dovedise peste capacitatea mea fizică de rezistenţă, mi-a fost permanent rău de la acceleraţiile lui fulminante, urmate de frâne la fel de bruşte. Noroc că fiind mare fumător, făcea pauze dese de cafea şi ţigaretă, aproape din benzinărie în benzinărie, timp în care făceam şi eu câţiva paşi pe jos ca să-mi revin măcar atât cât să pot rezista următoarei serii de smucituri. Oricum, de atunci am avut grijă să nu mai urc niciodată într-o maşină condusă de el.

Fiind început de weekend, drumul spre ieşirea din Bucureşti era destul de aglomerat, se mergea bară la bară. Eu am mers ca de obicei aproape doar pe banda întâi, practic fără depăşiri. Mi-a luat cam o jumătate de oră ca să ajung la Carrefour. M-am gândit "Oare de cât timp să fi ajuns Abe?", şi-mi părea rău că l-am făcut să mă aştepte, dar oricum n-aş fi avut ce face.

În parcare l-am căutat din priviri, dar ia-l pe Abe de unde nu-i! "Să vezi că s-a enervat să mă aştepte, şi a intrat singur în magazin", mă gândesc. Îl sun: "Unde eşti?" "Mai am puţin şi ajung", îmi răspunde. "Păi eu am ajuns deja", îi zic, surprins. "Cum aşa?", se miră el, după care tace câteva momente. "Aşteaptă-mă, că sosesc şi eu." Câteva minute mai târziu îl văd apărând. Îi fac semn cu mâna, mă vede, şi parchează lângă mine în scrâşnit de frâne. "M-am păcălit mergând pe culoarul doi sau trei, uneori prindeam viteză ce-i drept, dar tu ai mers probabil mai constant", a recunoscut el fără să vrea.

Pe a doua bucată de drum a acceptat să meargă după mine, fără să se mai plângă, dar seara, la întoarcerea în Bucureşti, a vrut din nou să fie primul. Nu ştiu dacă a ajuns înaintea mea.

(Bucureşti, mai 2021)