Glosar de termeni muzicali cu circuit închis (Din lumea celor care cântă)

Dacă îmi dați voie dragi cititori, ca o mică pată de culoare, am să vă prezint mai la vale niște cuvinte și expresii. Este vorba despre un mănunchi de termeni argotici, extrem de sugestivi și de imaginativi, care fac parte din viața zilnică a celor de se străduiesc să facă din talentul și munca lor de-o viață, prilej de bucurie spirituală pentru cei din jur.

Argoul din breasla muzicienilor e de o creativitate fenomenală. El e încărcat de umor, dar dacă nu e înțeles cum trebuie te poate înșela prin sensurile spectaculoase atribuite unor cuvinte altminteri banale. După părerea mea de nespecialist, dar de utilizator devotat, argoul are și el o componentă artistică marcantă. El însoțește procesul creativ al realizărilor muzicale cărora ne dedicăm și are menirea de a ne crea o anume familiaritate, de a ne uni în muncă, de a condimenta studiul sau opiniile cu noțiuni pline de spirit.
Argoul e în mare măsură un mod de autoapărare, un cod secret de a descrie grave neajunsuri sau de a interpreta voalat evoluțiile altora. Ele nu au înțeles decât în cadrul strict al muzicienilor. Am ales doar câteva dintre cele mai sclipitoare, pe care o să încerc să le explic cât pot eu de bine, fiind extrem de subtile.

Bocciu (văcar, inocent, nevinovat) - un interpret sau dirijor considerat slab. De obicei, se ajunge la această descriere când un muzician bun (sau mai mulți) sunt nevoiți să cânte pentru prima dată alături de un necunoscut. Această cinică apreciere se poate face și doar dintr-o anumită privire ce începe să circule printre membrii unui ansamblu, în momentul când subiectul se dă de gol, adică din primele minute.
Bocciul poate fi tânăr sau nu. Poate fi chiar faimos. Dar dacă el nu întrunește calitățile dorite de ceilalți muzicieni, atunci n-ai ce face. E bocciu. Sau văcar. Odată pusă și lipită eticheta asta, nimic pe lume nu o poate dezlipi. E cel mai grav lucru pe care îl poți auzi despre cineva din branșă. Sunt câtă frunză și iarbă dar cei mai mulți sunt înțelepți și stau cu capul la cutie. Însă în orânduirea muzicală românească, mulți dintre șefi sunt din ordinul select al bocciilor. Așa e la noi, și nu doar în muzică. Știm asta, nu?

Șeptar - muzician care nu are simțul ritmic. Nu înțelege o succesiune de timpi accentuați și nu poate urmări nici muzica, nici pe dirijor și nici pe ceilalți din jur. Grava deficiență nu iartă. De multe ori, un șeptar intră aiurea într-o frază muzicală și nu mai poate să o dreagă. De multe ori, nici nu realizează.
E un calvar să cânți lângă el. Denumirea vine de la faptul că poate ataca ce are de cântat în cel mai nepotrivit moment. Adică pe a șaptea bătaie din introducerea piesei. Atunci când nici cel mai bun dirijor sau pianist nu-l poate salva.
Șeptarul e rudă bună cu bocciul. Par frați siamezi.

Civil - 1. orice persoană care nu e din mediul muzicienilor, dar care își dă cu părerea. Mai ales criticii muzicali proveniți din alte meserii.
Noțiunea de civil, în cazul ăsta, e de fapt o indulgență. Denotă înțelegerea superioară a muzicienilor și acceptarea formală unei opinii total brambura a unui amator de muzică. Se acceptă, e doar un civil. Nu face rău. Dar nu, nu știe. E civil.

Civil - 2. Orice iubită, soție, amantă, prietenă sau iubit, amant, soț de altă meserie căsătorit cu un muzician sau muziciană.
Orice relație cu un "civil" pare o intruziune în lumea total diferită și elitistă a muzicienilor.
"- Ai auzit că Vasilica de la violă s-a măritat?
- Serios? Aoleu! Cu cine?
- E, e un nene, nu-l știi! E neimportant, e civil".

Urs - mare muzician cu care ai șansa să vii în contact. Se referă la acei câțiva dirijori de primă mână, faimoși în toată lumea. Sau la soliști instrumentiști cu abilități fenomenale, recunoscute financiar.
Urșii nu pot fii decât străini. Nici un român nu poate fi urs. Nu știu de ce. Poate pentru că e de-al nostru, ne e familiar, sigur a fost coleg cu cineva cu care suntem prieteni. Și apoi, sunt prea puțini români care să fie extrem de bogați din interpretarea muzicii clasice. Și chiar dacă ar fi, altfel te uiți la un american, sau neamț, sau rus, sau italian...
Adunarea câtorva urși are loc și în București, din doi in doi ani, la festivalul Enescu. Dar repet, nu sunt mulți. Ah, mai e ceva: dacă ești membru al orchestrei și vorbești despre colegii din cele mai bune filarmonici, să zicem Berlin sau Saint Martin in the Fields, atunci da, și ei pot fi urși.

Vocea de om - orice voce care nu e studiată clasic și nu e impostată. Vocea de om se referă la aproape toți interpreții de oricare altă muzică decât cea cultă.
Prin extensie, expresia asta se mai folosește și la descrierea unui cântăreț de operă care și-a pierdut strălucirea sau care nu are o tehnică bine consolidată. E, într-adevăr, o nuanță fină aici. Nu toți cei care cântă prost au voce de om. Și nici nu trebuie să fii bocciu, neapărat. Poate cânți jazz superb, sau poate cânți rock absolut minunat. Dar dacă nu-ți impostezi vocea, ai voce de om și la revedere. Caz închis.

Ceață (a băga ceață) - Moment de derută când fie ai pierdut rândul portativului, fie e un tempo nebunesc și nu-l poți duce, fie îți cade știma, fie e neclară, fie uiți cuvintele sau muzica, atunci când te aventurezi pe dinafară. Sunt multe variabile în momentul interpretării care pot provoca ceața, așa că se poate întâmpla orice. Important e să nu te oprești și să pari în control. Ei bine, atunci bagi ceață, adică improvizezi ceva ce ar putea semăna cu bucata de muzică pierdută.
Trebuie să stai în tonalitate neapărat și să modulezi odată cu acompaniamentul sau cu colegii. Dacă ești cântăreț și ai uitat un text în limba română, e cel mai grav. Trebuie să inventezi un soi de text cu accentele potrivite și care să rimeze! Dar dacă e vreun lied în germană, e mult mai ușor, că se poate băga ceață mai convingător, de genul: "Ich gutte seinen schmmeterlich mit dem uberwunde schtrudel spielhosen" etc...".
La fel cu italiana sau franceza. La engleză e mai greu iar, că lumea știe limba asta. Cu rusa e ușor, că tot ce trebuie să faci e să imiți accentul lor și să faci o mulțime de "L"-uri cu limba grea.
Cu vârsta, devine destul de ușor.

Nesimțit - Cel mai greu de tolerat personaj e nesimțitul. E denumirea pe care o dăm celor mai talentați. Când unul dintre colegii soliști de pe scenă rupe sala, când invidia ajunge la cotele de avarie dar nu poți, nu ai cum să nu îi admiri evoluția, atunci rostești cel mai mare compliment pe care un muzician îl poate primi de la un alt muzician: "E un nesimțit". Sau chiar i-o zici în față:
"- Bă, da' ești nesimțit rău de tot!"
Niciunul nu se va supăra. Dimpotrivă, se va simți învingător.

Port ilegal de voce - Se spune atunci când un solist, sau corist, sau student la canto are o voce fabuloasă dar nu are chemare, vocație, talent sau e șeptar.
Îi simți de la o poștă, sunt foarte nesiguri înainte de a intra în scenă. Ca să compenseze numeroasele eșecuri și critici, sunt fantastici la vocalize, unde de multe ori reușesc să umilească prin glasul lor pe cei prezenți pe lângă el. Marele nostru profesor de operă, bunul și mult regretatul Hero Lupescu îi numea cântăreți de bârlog, pentru că erau toată ziua prin săli de canto și "frigeau" acute pentru autostimulare. Dar când pășeau pe scenă, se lichefiau. Și începeau gherlele. Multe, dese, îngrozitoare...
A, da. Mi-am amintit de...

Gherlă (chix, chiftea, chiflă) - Ratare trecătoare, mic accident sonor.
Fie că e o gherluță de genul unei note cântate greșit, fie ratate din pricina unui capriciu al instrumentului, gherla nu e neapărat un eșec, ci mai mult un moment de zâmbet mascat al colegilor și o secundă de stânjeneală a autorului. Dar trece repede. Momentul gherlei produce însă un moment de mică panică, un fior rece, o grimasă scurtă a ascultătorului. Te smucește un pic din reverie, mai ales când vine într-un moment liric. Atunci are farmec.
Dar dacă gherlele se repetă la nesfârșit, atunci apar marile probleme, mai ales la cei din jurul autorului. Toți muzicienii de pe scenă sau din fosă vor încerca să ajute, să suplinească, să acopere sau să minimalizeze prin orice mijloc ceea ce se întâmplă. Dar e greu, e nefiresc și poate deveni catastrofic. De multe ori, cel ce dă gherle repetate intră în panică și se oprește. Ce este de făcut atunci? Muzica nu are voie să se oprească!
Am trăit câteva astfel de momente pe scenă și vă jur că în acele momente preferi să se deschidă pământul sub tine și să dispari temporar printre mațele lui.

Colla voce - termenul este "oficial" și indică celui care acompaniază să aibă grijă și să se țină cu tempoul și cu muzica după solist. Dar în jargonul profesiei el descrie tehnica unui bocciu (văcar) care e într-un ansamblu vocal și care mimează.
Această tehnică specială implică un oarece antrenament, în sensul în care cel ce o practică trebuie să știe să deschidă gura pe vocalele potrivite aproape în același timp cu colegii care chiar cântă, chiar dacă el se uită pe telefon și nu are mintea la repetiție. Acest procedeu murdar se aseamănă un pic cu...

Pilotul automat - care se activează atunci când repetiția e doar ca să fie. Cel din față vorbește ca să vorbească, nu solicită atenție și nici nu o primește. De fapt, nici nu o dorește, nu vrea să se implice, iar cei din ansamblu cântă din instinct, mereu și mereu la fel, în ciuda indicațiilor date formal de așa zisul dirijor. Atunci treci pe pilot automat. Timpul trece. E bine. Toată lumea mulțumită!

Măzărică - desemnează pasajele foarte rapide dintr-o partitură. E de fapt o înșiruire lungă de șaisprezecimi sau trezecișidoimi, care solicită atât atenția la tempo cât și abilitatea de a cânta aceste note.
La vioară, pian, instrument de suflat e mai ușor, deși poate cei de la alamă sau fagotiștii au altă părere. Dar la instrumentele masive (cello, contrabas, orgă etc...) e mai greu.
Cel mai greu e la cântăreții cu voci grave, adică altistele sau bașii, din cauza inerției coardelor mai lungi și mai groase. Dar cine le poate stăpânii, are un atu în mânecă. Publicul adoră pasajele astea, etichetându-le drept "virtuozitate". Dar, de fapt, e mai mult un soi de dresură.

Telefon - Abilitatea de a cânta fără partitură o piesă (sau un fragment) imediat ce ai auzit-o pentru prima dată Îți poate fi folositoare doar când treci cu repertoriul dincolo de muzica clasică.
Curios e că cei mai educați muzicieni urăsc să ajungă în situația de a cânta fără partitură. Dacă sunt solicitați să cânte altfel de muzică (jazz, dublaje de desene animate, concerte cu Ștefan Bănică sau Tudor Gheorghe, habar n-am...) oamenii intră în panică. Dacă nu le dai măcar o știmă, spune-le ce note sunt sau ce tonalitate clară, și o mermelesc ei...
Ăsta ar fi unul dintre motivele pentru care mulți dintre muzicienii de clasic refuză ciubucuri din alte zone muzicale.
Și pentru că am spus acest cuvânt, hai să explicăm ce e acela un...

Ciubuc (ghig, șușă, cântare) - Orice alt spectacol sau concert din afara fișei postului, dar care e plătit.
Există trupe formate doar ca să facă ciubucuri, mai ales în perioada de colinde, de exemplu. Dacă ești solicitat să întărești o altă orchestră sau un alt cor - e ciubuc. Dacă strângi colegi să cânți colinde la o firmă - tot ciubuc e.
Și chiar dacă ești chemat să-i cânți președintelui, la un dineu oficial cu toți președinții din lume, e ciubuc. Termenul vine de la numele mai vechi al șpăgii, care desemna venituri peste salariu.
Cam și cum ai da un extra zece la sută ospătarului.