Desuet, aşadar inutil

Sunt mulţi cei care afirmă, încurajator, că abia aşteaptă să converseze cu tine. "Sună-mă când ai timp, să vorbim", îţi spun. Sau "Hai să ne vedem să mai stăm puţin de vorbă". Îi crezi, şi chiar ai impresia că sunt bucuroşi să schimbe gânduri cu tine, până când chiar vă întâlniţi, sau vă sunaţi, şi ai surpriza să vezi că aproape că vor să termine încă înainte de a fi început. Odată epuizate câteva scurte amabilităţi, de obicei formule standard ca "Ce mai faci?" sau "Cum o mai duci?", la care se miră când chiar le răspunzi, devin dintr-odată nervoşi când încerci să înjghebi o conversaţie, de parcă i-ai ţine din loc de la cine ştie ce activitate urgentă care nu suferă nici o amânare. Alteori, când îi apasă vreun gând, îţi povestesc în detaliu lucruri la care nu aşteaptă răspuns, şi în nici un caz reciprocitate, fiindcă problemele tale nu-i interesează. Nu de puţine ori, repetă acelaşi lucru de fiecare dată când discutaţi, ca şi când fie au uitat, fie nu le pasă că ţi-au mai vorbit despre asta. Dacă încerci să le răspunzi, să faci analogii cu situaţii cunoscute de tine, să propui eventuale soluţii, rezolvări, etc., cel mai adesea te loveşti ca de un zid, fără să ai vreo şansă de succes, fiindcă nu sunt dispuşi să asculte, ci doar să vorbească. Dialogul lor e mai degrabă un monolog. Dacă vor să asculte ceva, atunci e pe ei înşişi, nicidecum pe tine.

Trag de aici nu doar concluzia că ceea ce se numeşte arta conversaţiei - un dialog frumos, inteligent, nu numai ca formă, ci şi ca fond, din care ambele părţi au de câştigat - este în zilele noastre un fenomen pe cale de dispariţie, ci şi că superficialitatea şi scurtimea gândirii îşi pun într-atât de serios amprenta pe comportamentul uman, încât dispare însăşi posibilitatea dezbaterii şi înţelegerii lucrurilor cu adevărat importante ale vieţii, relegate brutal într-un registru considerat desuet, şi prin urmare inutil.

(Bucureşti, iunie 2021)