Pandemie. Eu / Mi-e frică / Secvenţă scurtmetraj

În perioada 12 - 30 aprilie 2021, atelierele de autocunoaştere prin scris Eu x 3 (Poveste. Monolog. Scenariu) au fost organizate simultan în trei licee bucureştene: Liceul Teoretic "Ştefan Odobleja", Liceul Teoretic Bulgar "Hristo Botev" şi Liceul Teoretic Atlas.

Un grup de 30 de elevi din clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
Scrierea creativă (creative writing)
Scrierea dramatică
Scenaristică

Adolescenţii au putut să experimenteze, atât prin teorie, cât şi prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conţinut - fie el literatură, monolog şi scenariu de film.

Eu x 3 a propus abordarea scrisului din trei perspective diferite, plecând, însă, de la un numitor comun: autorul. Tinerii au fost încurajaţi să descopere şi să exploreze propriile trăiri, gânduri, experienţe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduieşte o selecţie de texte din portofoliul rezultat al fiecărui tânăr participant la ateliere.

17 ani de paradoxuri. O eternitate fluidă încapsulată într-o temniţă organică. Sunt întregul Univers condiţionat de un materialism absurd prin care încerc să mă definesc. Într-o infinitate de variabile, singura mea constantă este dependenţa de recunoaştere externă, însă percepţia lor asupra mea îmi provoacă în miezul nopţii oroare.


Este 7:30 dimineaţa. Nu am putut deloc să dorm. Îmi fac curat pe birou, să mă apuc să învăţ. Deschid caietul de matematică. Trebuie neapărat să recapitulez funcţiile, mâine-poimâine dau Bac-ul. Dar, de fapt, eu chiar nu fac nimic. Plutesc într-un timp obscur, în care repet aceeaşi zi. Ce se alege de viitorul meu dacă eu irosesc tot acest timp? Acum nu mai sunt pe fugă zilnic, nu mai sunt tracasată de responsabilităţi din toate părţile, nu mai am nicio scuză ca să-mi justific lipsa de timp. Am terminat doar două exerciţii până acum. Nu am avut răbdare să recapitulez toată teoria. Nu pot să mă concentrez, nici măcar să-mi focusez vederea în caiet. Simt deja o nelinişte ce porneşte din vârful degetelor. Hai să văd un videoclip pe youtube, poate înţeleg mai bine când îmi explică cineva. Am tot timpul din lume şi totuşi eu aleg să îl irosesc, să consum tot felul de forme de media, filme, seriale, social media, în încercarea de a mă distrage temporar de la haosul controlat la nivel global. Închid şi telefonul, îmi iau caietul de română, poate poate se lipeşte ceva de mine. În ultimul timp, nu învăţ nimic nou din proprie iniţiativă, nu recapitulez materia trecută, nici măcar nu mai citesc. Nu mai am motivaţie, nici un pic. Este clar deja: astăzi nu voi reuşi să studiez. Sunt abătută, sunt agitată, îmi fug mii de gânduri prin minte. Cred că este ceva greşit cu mine. Dar ce? Ce-mi lipseşte? Ce nu-mi convine? Trebuie să muncesc, trebuie să depun efort, trebuie să evoluez, trebuie să fiu productivă. Altfel cum pot fi mândră de mine? Cum pot iubi pe cineva leneş, dezinteresat, care şi-a pierdut interesul pentru absolut tot ce o înconjoară? Trebuie doar să-mi regăsesc motivaţia, dar asta spun de vreo câteva luni încoace. Cum am ajuns în această stare? Sunt prea multe întrebări. Deja simt cum mă lasă puterile. Sunt ameţită, palidă, tremurând. Mă pun să dorm, ar trebui să înceteze această paradă de gânduri la un moment dat. Mai mult ca sigur. Nu vreau să mai ştiu nimic, nu vreau să mă gândesc la ce va urma. Viitorul mă sperie.


Am 17 ani şi mi-e foarte frică de bătăile în geam care anunţă o furtună în familia mea. Vaporii de alcool şi scârţâitul podelei în miez de noapte îmi trezesc o stare de alertă incipientă. Apoi, vorbe aruncate inconştient, ţipete şi altercaţii aprinse mă seacă fierbinte pe dinăuntru. Palmele îmi transpiră, coastele mă înţeapă şi îmi strâng inima ce bate abrupt în piept, îmi strâng parcă plămânii până în clipa în care nu mai pot respira oricât m-aş chinui. Un tremur complet se instalează în corp, capul parcă-mi stă să explodeze, iar urechile-mi ţiuie puternic. În colţul camerei mele, în patul pe care îl împart cu bunica mea, în singurul loc sigur din casă, mă ghemuiesc şi încerc să mă retrag de la regulata piesă de teatru în care singurul meu rol este cel de spectator. Nu-mi amintesc primul incident de acest gen, aşa că sunt mai mult ca sigură că aceste cicluri în viaţa familiei noastre au început cu mult timp înainte de a mă naşte. Mă rog cu ardoare seară de seară pentru armonie, dar nădejdea mea păleşte pe zi ce trece inevitabil. De ce am ales să mă nasc în această familie? De ce nimic nu se schimbă? Ce pot să fac pentru a locui singură cât mai repede, fără a-mi împovăra părinţii? Cum pot fi alături de ei? Este şi vina lor, nu numai a unchiului meu? Sute de întrebări îmi acaparează mintea. Eu le reduc la tăcere cu diferite melodii redate în căşti la maxim. Sunetele stridente reuşesc să îmi amorţească fiinţa pentru o bună perioadă de timp, până mă simt lipsită de putere şi pun capul pe pernă, în speranţa ca somnul să-mi spele amărăciunea. A doua zi, o iau de la capăt şi încerc să mă pun pe picioare, să uit, să las în umbra trecutului evenimentele, să le rup de propria persoană.


1 EXT. O ALEE LĂTURALNICĂ ÎN SEATTLE. ZI

AMIRA AYAD (16) iese la capătul unei alei întunecate cu saci de gunoi şi pubele răsfirate. Este minionă şi machiată subtil, numai cu rimel şi luciu de buze. Poartă o rochie albă şi un cardigan bej ce se termină la talie. Îşi deschide geanta şi începe să scrie un mesaj lui ALEX (19), iubitul ei, cunoscut online.



AMIRA deschide camera telefonului, începe să-şi verifice machiajul, să-şi examineze coşurile şi punctele negre de pe faţă. Apoi, merge câţiva paşi dintr-o parte în alta. Se opreşte, se uită înspre cer, îşi închide ochii şi respiră adânc.


Din spatele ei, apare un bărbat solid, de aproximativ 185 cm înălţime. O prinde de talie, imobilizându-i mâinile şi îi pune o cârpă peste nas şi gură, ce o face să îşi piardă cunoştinţa în 10 secunde.


BĂRBATUL o aruncă pe AMIRA peste umăr, apoi merge cu ea până la o dubă cu geamuri fumurii, neagră, din capătul celălalt al aleii. O pune pe bancheta din spate şi o leagă lejer cu o funie de pe podeaua din spate. Se aşază în scaunul şoferului, îşi dă jacheta jos, îşi pune ochelarii de soare, verifică o hartă marcată pe telefon şi porneşte motorul maşinii.