Hoţul de fier vechi

Pe măsură ce trece timpul, capăt tot mai multă înţelegere pentru vremea petrecută alături de Rada, uit lucrurile neplăcute şi mi le amintesc doar pe cele plăcute. Încă nu ştiu de ce, să fie oare semn de ramolisment, sau poate doar de mai multă înţelepciune? Adevărul este că gândesc în felul ăsta nu numai faţă de Rada, ci şi faţă de alte lucruri care mai înainte m-ar fi deranjat.

Spre exemplu, zilele trecute, aflându-mă la bucătărie, am auzit nişte zgomote din curtea de alături. Nu erau zgomote puternice, cum făceau de luni bune muncitorii care renovau câteva apartamente din blocul meu, dar mă intriga că nu-mi puteam da seama de unde vin. M-am uitat pe geam şi n-am văzut nimic, decât aceeaşi casă elegantă, aproape un mic palat, părăsită deja de câţiva ani buni, şi sortită probabil demolării, dacă nu se va prăbuşi încet-încet de la sine. Dar pe retină mi s-a întipărit un detaliu care m-a surprins: nişte ţevi metalice aliniate în dreptul unei ferestre sparte de la demisol. Parcă înainte nu era nici o ţeavă acolo. După o vreme am auzit alte zgomote, şi când m-am uitat din nou am văzut nişte mâini care scoteau pe geamul spart alte câteva ţevi. Cum toate intrările erau ferecate cu lanţuri şi lacăte - poarta de la stradă, uşile casei - era clar că nu putea fi decât cineva care sărise gardul, şi apoi pătrunsese prin singurul loc pe unde se putea în demisolul casei de alături. Iar cum casa fusese golită în modul cel mai brutal cu putinţă chiar de noul proprietar, care aruncase afară pe geam tot ce lăsaseră înăuntru vechii locatari, daţi afară de pe o zi pe alta, scopul intrusului nu putea fi decât unul singur: furatul de fier vechi.

În scurtă vreme am văzut ţevile dispărând de lângă casă, şi reapărând aliniate de-a lungul gardului. M-am întrebat cum ar trebui oare să procedez? Primul impuls a fost să-l sun pe administratorul blocului în care locuiesc, să-i spun că cineva umblă prin demisolul casei de alături, şi să ne sfătuim ce e de făcut. Mi-am amintit apoi că anul trecut o familie cu copii mici spărsese lacătele şi se instalase în dependinţele pentru servitori, o clădire mică, fără etaj, în stil vagon, din spatele elegantei case abandonate. Administratorul nostru anunţase poliţia, care răspunsese că nu poate interveni decât la solicitarea proprietarului, nu şi a vecinilor. Până la urmă, după săptămâni de tergiversări, proprietarul de alături a reuşit să mobilizeze poliţia să-i scoată afară pe oamenii care-i ocupaseră proprietatea ilegal. Or acum lucrurile avansaseră deja în câteva minute, cel care scosese ţevile de fier din casă era deja plecat, probabil să caute o maşină cu care să le ia. Până am fi dat de proprietar, iar acesta ar fi sunat la poliţie, probabil că n-am mai fi găsit nici urmă de intrus.

Dar deşi m-am gândit la toate astea, motivul principal pentru care n-am reacţionat a fost altul. M-am întrebat cât poţi fi de amărât ca să-ţi rişti libertatea pentru câteva kilograme de fier vechi care probabil nici nu-l interesează pe proprietar? Deşi nu accept furtul sub nici o formă, am avut o strângere de inimă la gândul că numai mizeria extremă l-a făcut pe acest om să caute fier vechi în demisolul unei case abandonate. Oare dacă ar fi avut posibilitatea unui trai normal, ar mai fi bântuit prin oraş după câte ceva care să-i aducă câţiva lei? Oare câte suferinţe a trebuit să îndure acest om în viaţă? Câte lucruri i s-or fi furat - dreptul la o copilărie fericită, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială - fără ca nimeni să fie pedepsit?

Aşadar, cine este adevăratul hoţ în această poveste, şi cine ar trebui pedepsit?
 
 (Bucureşti, iunie 2021)