Strawberry Fields Forever

Am ciudatul obicei de a păstra multe lucruri scrise, chiar dacă aparent fără valoare pentru ceilalţi, dar nu şi pentru mine. Dau astfel din când în când peste lungile scrisori pe care i le trimiteam Radei de pe teren la începutul căsătoriei noastre. Simţeam nevoia să dialoghez cu ea de la distanţa la care mă obligau deplasările mele de serviciu, adesea în zone unde era imposibil de găsit până şi un modest oficiu poştal cu telefon. Acum îmi dau seama că era doar un monolog. Nu numai că nu mi-a răspuns niciodată, sau nu mi-a scris din proprie iniţiativă, dar nu apucam să le comentăm nici când mă întorceam acasă. Nu ştiu nici măcar dacă le citea. Le găseam nescoase din plic, uneori nici măcar desfăcute. Zăceau abandonate pe vreun colţ de masă, de unde le strângeam ca să nu mai fie pătate de cănile de cafea sau paharele de bere pentru care serveau de suport.

Adevărul e că nu era nimic cu adevărat important în ele, doar lucrurile obişnuite pe care i le spune un soţ plecat la muncă soţiei, cât de mult o iubeşte, cât îi lipseşte, cum va face tot posibilul să ajungă cât mai repede înapoi acasă când va încheia ce are de făcut. Într-una dintre ele în spuneam că după ultima zi de lucru n-o să aştept trenul, care în zona respectivă circula doar de două ori pe zi, şi încă la ore imposibile, ci o să caut o ocazie, ca să câştig o jumătate de zi la întoarcerea acasă. Mai întrebam cum se descurcă în gospodărie, dacă e ceva de care are nevoie, ce planuri are pentru când revin, lucruri de acest fel.

Totul fără nici un fel de rost, fără nicio utilitate. Cel mai probabil complet necitite, sigur nu până la capăt.

Îmi aminteau de Strawberry Fields Forever. Nu de cântecul Beatles-ilor, ci de poezia de dragoste pe care i-o scrisesem Radei, după multele seri petrecute împreună ascultând şi reascultând pe pick-up-ul meu cele două albume duble, roşu şi albastru, ale celebrei formaţii britanice. Când am vrut să i-o citesc, nici n-a vrut să audă: "Mai târziu, acum nu am chef. După ce ascultăm puţină muzică." N-a mai existat nici un mai târziu. Când a plecat, de supărare am rupt în bucăţele mici, pe care le-am aruncat la gunoi, coala cu poezia despre minunata fată brunetă, cu cârlionţi, transfigurată de Strawberry Fields Forever.

De altfel, nu cred că a luat niciodată în serios ceva scris de mine. Însăşi ideea că aş putea scrie ceva, cu atât mai mult un articol, o mira. N-a înţeles ce caut la cursul de jurnalism american la care m-am înscris imediat după căderea comunismului. Când în cadrul practicii am scris un articol cu care am participat la un concurs pe care l-am câştigat, şi odată cu el şi dreptul de a fi angajat ca redactor de Revista 22, pe care-o admiram, mi-a replicat, fără niciun cuvânt despre articol: "Cum să lucrezi cu curvarul ăla care e redactor şef?"

Tipic Rada.

(Bucureşti, iunie 2021)