Despre fotografii, tablouri, şi sculpturi

"Câte fotografii ai vândut?", m-a întrebat Joana entuziasmată, când i-am povestit despre cum a decurs vernisajul meu de la Institutul Cultural. "Niciuna", i-am răspuns eu scurt. După o clipă de tăcere, a continuat cu o voce ceva mai calmă, gânditoare chiar, ca şi cum de data asta şi-ar fi vorbit ei înseşi: "Zilele trecute mi-a spus fata mea cea mare, care după cum ştii studiază la Londra, că un coleg de-al ei, fotograf amator, a avut o primă expoziţie, de student, la care a vândut tot, deşi nu prea avea nimic grozav. Tu cum de n-ai vândut nimic?" Ce era să spun, decât că Bucureştiul nu e Londra, sau poate că nimic din ce-am expus eu nu valora nici măcar cât lucrările studentului, dar m-am abţinut.

De altfel, ea ar fi trebuit să ştie mai bine, după cât a investit pentru a ţine în viaţă, zece ani, o galerie de artă fără vânzări, la Bucureşti. După ce a înţeles în sfârşit cum stau lucrurile, a mutat-o la München. De atunci vinde. Acolo, artiştii români contemporani pe care-i reprezintă, în cea mai mare parte pictori, sunt căutaţi.

Mi-am adus aminte de toate acestea când Crina m-a sunat să-mi spună că vrea să-şi deschidă la Bucureşti o galerie de sculptură. Părea foarte bucuroasă că poate face ceva pentru prietenii ei sculptori, aşa că i-am urat succes, fără s-o mai întreb dacă s-a gândit bine înainte, ca nu cumva să-i stric cheful. Sper să vândă suficient cât să-şi acopere măcar cheltuielile. Deşi...

Vorbind cu Cristian, naşul meu de cununie, care întâmplător e chiar sculptor, l-am întrebat odată pentru ce crede el că la noi nu se cumpără sculptură? "Tu câte sculpturi ai în casă?", m-a întrebat el. "Niciuna", a trebuit eu să recunosc, "dar asta nu dovedeşte nimic". "Da? Bine. Atunci să te întreb altceva. Câte sculpturi ai văzut tu în bisericile ortodoxe?"

(Bucureşti, iulie 2020)