Gilles Perraudin

Pe Gilles Perraudin îl predau studenţilor încă din anul când l-am cunoscut, la începutul anilor 2000. Fusesem la un colocviu la Montpellier şi i-am vizitat atelierul de lucru, situate în... via proprietate personală, undeva de unde se vedea bine apeductul de la Pont du Gard, a cărui machetă a stat pe coridoarele şcolii de arhitectură pe vremea studenţiei mele, slujind, de altfel, ca referinţă şi pentru faţada Teatrului Naţional făcută de Cezar Lăzărescu, precedenta, făcută după incendiul care a dus la refacerea sălii mari şi a întregii clădiri, de fapt.

În via lui, arhitectul ne-a prezentat clădirea în care ne aflam. A luat blocuri de piatră de la Gard, aceeaşi din care e făcut şi apeductul, ni l-a arătat în zare. Blocurile de piatră le-a dispus în sistem trilitic, de jur împrejurul spaţiului, care găzduieşte, confratern, pe cei care proiectează şi pe cei care degustă vinul alb, care ne dădea imaginea complete a terroir-ului, pentru că trecuse prin aceeaşi gresie. Blocurile de piatră I s-au părut a fi, la final, perfecte. Prea perfecte. Motiv pentru care a trecut cu tesla şi le-a mai altoit câte o lovitură, ciobindu-le ici şi colo. Motiv pentru care i-am spus poezia lui Nichita Stănescu, în care i se cere iertare cubului, spunând: ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă nu ar fi avut un colţ spart (sper că am parafrazat corect, dacă nu am citat de-a dreptul).

Omul acesta dă drept de cetate, din nou, materialelor naturale, cu care nu s-a petrecut nimic grav ca să merite această ignorare de către mulţi arhitecţi de azi. Modernismul progresist are multe păcate, printre care şi pe acesta: a reuşit să ne convingă că e de ruşine să foloseşti lemn, pământuri şi piatră în casele noastre de astăzi. Că GP a făcut chiar pentru o mănăstire ortodoxă franceză un spaţiu de acest fel, nu ne miră. Că a făcut licee, terminaluri de aeroport, muzee - da, din nefericire. Nu ar trebui să ne mire deloc, sunt minunate. Simplitatea asociată lor nu este gratuită, ea vine din profunzimea organizării clădirilor, mai ales a locuinţelor, ca imago mundi, ca mandale (mandala cu nouă pătrate, de pildă), ca referinţe la L. Kahn, alt arhitect mistic. Gilles Perraudin este, ca mulţi francezi din sud, un bon viveur, un înţelept, un om profund şi, în acelaşi timp, poate că tocmai de aceea, simplu.

Vă rog să vă convingeţi şi singuri:
gilles+perraudin+architecte