I-am adăpostit pe toţi în sinea mea fără să le cer socoteală
le-am spălat frunţile de resturile furtunii
le-am scos cuiele din cărţile de căpătâi
Le-am pus comprese sau i-am pus pe jar
după cum îşi doreau
Unii au încercat să se achite lăsându-mi câte un chilipir care credeau că m-ar bucura
ce ştiau de la mame sau din şuşotelile cumetrelor că le place femeilor
s-au înfruptat din mine şi s-au dus care încotro
unii au venit ca la un sanatoriu sau ca la un templu
mi-au pus la picioare coşuri pline cu mirodenii, curmale sau cactuşi
alţii au venit aşa cum vii într-un loc de reculegere,
să tacă, să înjure, să bea
Au venit obosiţi de pe drumuri, înfrânţi, plini de răni
Mi-au adormit în poală, n-au vrut decât să tragă un pui de somn zdravăn
Fiecare drumeţ rătăcit a văzut în mine altă femeie
unii vedeau o nimfă primejdioasă, alţii o mamă blândă, numai miere şi îngăduinţă
o fiinţă fragilă pe care ar fi vrut să o sufoce cu dezmierdări
sau o târfă numai bună de umilit
o creatură misterioasă şi îndurerată
în ochii căreia te uiţi ca într-o prăpastie
o nebună care ştie secretul aurului negru
Nici unul n-a fost curios să afle cine sunt şi ce îmi doresc
Au fost siguri că ştiu să mă atingă
să mă tulbure
să mă ţină în şah
să mă facă să levitez peste cenuşile cotidiene
să mă ducă departe
peste mări şi ţări
Au fost convinşi că au ajuns la miez, că au dat la o parte toate voalurile
dar pielea pe care o atingeau era a unei străine
au iubit mereu în locul meu pe altcineva
au lovit în altcineva
de alta au fugit
în braţele alteia şi-au lăsat armele
în trupul alteia şi-au vărsat lacrimile
în chinul alteia şi-au încrustat spaimele
Pe mine nu m-au cunoscut cu adevărat decât apele şi vântul
Ei au trecut prin inima mea ca nişte trenuri de noapte
printr-un ţinut sălbatic
ca nişte săgeţi m-au străpuns din toate zările
şi am stat stană de piatră
uneori, câte un corb mi se aşeza pe umăr
de parcă m-ar fi cunoscut
cine ştie ce orfan o fi fost şi el
ce mamă îşi caută în lume
Nimeni nu m-a cunoscut
până într-o zi
când un om al deşertului
m-a văzut aievea
n-a durat mult
A fost suficient ca să nu mai suport pielea străinei
mi-o smulg în fiecare noapte
mi-o scrijelesc cu unghiile
nu sunt aici strig, cât mă ţin puterile
sunt îngropată în inima lui
în inima cu care se duce într-un port oarecare
într-o odaie întâmplătoare
se ghemuieşte în braţele unei femei
pe care n-o vede n-o simte n-o aude
ea ştie şi îl mângâie înciudată
abia aşteaptă să-l vadă dus
el o imploră să-l atingă cu privirea mea
să-l dorească măcar o clipă
ca şi cum ar fi eu