Mă rănesc în aproape orice
În spinii din salutul cunoscuţilor
în sticlele de plastic, în colţurile caselor, în marginile ascuţite ale cuvintelor
În pielea zgrunţuroasă şi uscată a lucrurilor despre care nu vorbeşte nimeni
În imaginea celor ce se pot face ţăndări oricând
Mă rănesc în adverbe şi substantive comune
În tot ce se vrea literă de lege, regulă, standard
Înţeleg tot mai bine - sunt plină de stigmatele înţelegerii - că sunt un caz aparte.
Mă rănesc în privirile indiferente şi în cele prea iscoditoare
Mă rănesc în toate cele care au culoarea ploii sau temperatura solului.
Mă rănesc în canturile insomniei
Chiar şi rochiile preferate, uneori, îmi învineţesc pielea
Mă rănesc în izbucnirea verii în miresmele ei nedrept de frumoase
Mă rănesc în fiecare zi în imaginea unui ţărm al Mediteranei
Mă rănesc în tot ce e roşu
Şi în tot ce îmi aminteşte de cât de mult mi-am dorit să fug din lume
Într-un desen de-al lui din tinereţe
În care toate erau încă la locul lor
Oraşul nu fusese bombardat
Trupurile noastre încă nu erau brăzdate de cicatrici
Rănile au lăsat urme peste tot, ne-au umplut oglinzile de funingine şi florile de sânge
Peste tot doar linii indescifrabile ale unei hărţi care ar fi trebuit să indice drumul
spre dragoste
şi nu arată decât ziduri
cioburi
geamuri sparte
resturi de viaţă prinsă între fiare
în care te poţi răni
încă
şi
încă