Femeia de care mă tem cel mai tare e cea din poemele mele
Ea nu poate să spună "NU", "de ajuns", "până aici", "nu mai vreau"
Zâmbeşte mereu, chiar dacă trec toţi peste zâmbetul ei ca peste pietrele caldarâmului
E toată doar îngăduinţă şi îndurare
Nu se supără, nu se ceartă, nu caută folosul propriu
Nu fuge de la locul accidentelor
Pune comprese celor care se rănesc lovind-o
E întotdeauna smerită
Şi întotdeauna aranjată,
N-a văzut-o nimeni neglijentă, neprimenită, cu cuvintele boţite
Cu zâmbetul însângerat
Femeia de care mă tem cel mai tare tace chiar şi când dau să spun adevărul
Îl acoperă bine cu eşarfele ei parfumate
Oricum nu s-ar auzi nimic
Cu cât urli mai tare cu atât urechile şi inimile par să se înţepenească mai zdravăn
E atât de mult zgomot că orice sursă în plus de agitaţie e rapid izolată
Uneori gesticulez zbuciumat, încerc să spun altfel ceea ce nu se cade
Ea ştie şi trage peste vocea mea un şal de marmură
Femeia de care mă tem cel mai tare e cea din sufletul meu
Mă împinge lent în prăpastie
Mă zbat, protestez o implor să mă cruţe
Ea îmi spune mereu cu o voce caldă
Vezi bine că oraşul, văzut de sus, e o splendoare
Dar nu poţi rămâne aici
Ceea ce nu pricepi tu e că n-ai avut niciodată pământul sub picioare
Doar ai zburat
Aceasta nu e o prăpastie ci consecinţa mizantropiei tale
Te-ai înălţat nesăbuit de sus
Această durere nu e durere ci pofta ta de frumuseţe
Nesătulo
Acesta nu e un viol
E doar un joc modern de societate
Dacă nu mai opui rezistenţă
Dacă nu te mai încăpăţânezi să ai un chip
Totul e mult mai simplu şi mai agreabil
Relaxează-te
Aceasta nu e o cădere în gol
Ci o senzaţie de libertate
Ca atunci când te dai într-un leagăn ceva mai mare
Relaxează-te
Nu-ţi fie frică
Cel mai mare duşman al meu e o fiinţă ingenuă
Care încearcă mereu să mă liniştească
Ea nu se supără, nu se ceartă
Nu spune NU
Decât revoltei mele
care oricum
e demult pierdută în vacarmul marelui oraş