Am fost de faţă în Londra, când ceaţa grea şi rece a otrăvit oraşul
Am fost în trenurile care străbăteau pădurile siberiene transportând prizonierii spre capătul lumii
Am văzut paturile de cazarmă, pline de dihănii
Am fost de faţă când au fost ghilotinaţi inocenţi şi mutilaţi copii
Am fost în coloniile de leproşi
Am văzut de la o fereastră înaltă cele întâmplate în Tienanmen
Am văzut violuri, măceluri, am fost pe front în linia întâi
Am văzut copii încercând să-şi aline mame îndurerate
Mame care nu le-au dăruit decât durere
N-am uitat nimic
Am fost de faţă când a căzut cetatea eternă, sângele mi s-a scurs peste via Appia
Am privit neputincioasă cum mulţimile înfierbântate ridicau piatra
Am ascultat fiecare decret al puterii
care a aruncat în infern la grămadă, inocenţi, rebeli, blajini şi ticăloşi
Am plâns pentru fiecare floare călcată în picioare
pentru fiecare cochilie de melc distrusă
pentru fiecare casă prăbuşită
pentru fiecare vietate sfâşiată
N-am uitat nimic
Privesc cu duioşie momentul în care zac într-o grădină de portocali toropită de căldură
cu sentimentul veşniciei dezmierdându-mi tâmplele
Mă uit la scena din în anii târzii ai renaşterii
în care mă îndrept spre mare cu faţa acoperită de năframă,
desculţă şi răvăşită,
cu gândul de a mă cufunda în valuri
La cea în care pozez peste mătăsuri verzi de China
La cea în care sunt răpită de un cărăuş pe drumul mătăsii.
Văd totul ca şi cum viaţa aceasta n-ar fi decât un parapet peste care mă aplec
Îmi scrutez amintirile ca şi cum aş privi în prăpastie
Nu sper nimic
Ziua în care am descoperit un câmp înflorit în inima cartierului printre vulcanizări şi gherete cu mirodenii
Cea în care am rătăcit pe străzile labirintice ale Londrei de Nord
Ziua în care am hoinărit cu vântul stepei în faţă în vremuri medievale
Cea în care ne-am sărutat pe treptele Moscheei Albastre înainte de căderea imperiului
Toate se adună într-un ghem încâlcit care mi se pune în gât
Şi de acolo coboară spre inimă
Din inimă se duce în tălpi
Şi mă ţintuieşte
Nu pot fugi
nu am unde
Ţin minte totul
Poate ar trebui să cerem unor aborigeni azil politic
Nu avem patrie
Nu avem nume
Nu avem adăpost
Ne-avem doar unul pe altul
Şi cerul înstelat
O întindere nesfârşită de drumuri
Care nu duc nicăieri
Şopotul sângelui care curge neîntrerupt pe Via Appia
ca un râu etern
să hrănească utopiile noilor generaţii
Din veac în veac mai dansez goală pe ţărmuri pustii, prin păduri, printre focuri
N-am uitat nimic
Mi-e dor de lumina mansardelor şi hrubelor şi codrilor în care ne-am iubit
Mi-e dor de vieţile în care ai umblat cu şoimul pe umăr sau cu arcul în spate.
Inima ta e o obosită dragule
Ştiu
Imperiile cad, sultanii mor, toate au îmbătrânit, s-au uscat, mai puţin dragostea mea
Chiar şi acum, când mă uit ca într-o prăpastie adâncă în sufletele noastre chinuite
Nu mi-e frică
Undeva, în Gobekli Tepe, încă ne sunt îngropate oasele
Ştiu exact unde
Ne-am putea face luna de miere la mormântul nostru de altădată
Nu avem patrie, oasele noastre sunt pretutindeni
E acelaşi râu de sânge care udă şi hrăneşte pământul făgăduinţei
Umbrele noastre sprijină ziduri prin cetăţile orientului distruse de bunii umanişti
Buzele noastre încinse se ating printre gratiile multor închisori
Şi te iubesc ca şi cum te-aş vedea mereu prima oară
Dumnezeul meu e dragostea dintre bărbat şi femeie
Ţi-am spus-o, râzând,
Printre alte vorbe magice
La prima întâlnire în aceste corpuri mi-am uitat acasă parfumul... am mers prin ploaia londoneză torenţială
cu gândul că mă întâlnesc cu destinul
neparfumată
îmi amintesc cum îţi aluneca o şuviţă pe frunte
febra care mă făcea să mă clatin
Rugăciunile mele nu sunt lacrimogene
sunt de recunoştinţă
nu pomenesc nimic în ele
despre sărăcie, despre lipsa patriei
despre disperarea de a nu putea fi sub acelaşi acoperiş
Suntem sub acelaşi cer în acelaşi timp
nu îmi doresc altă soartă.
Sufletul e memorie.
Am ales să ţin minte numele tuturor călăilor
Toate torturile şi măcelurile
Ca să nu uit, cumva, şi de tine
Când purtai numele de Kavay nu credeai în Ahura Mazda,
Eu însă credeam, ca şi acum, în tot felul lucruri
mi le şoptesc greierii,
vântul de miazănoapte
zbaterea valurilor
sau le întrevăd, abia mijit, în lumina serilor de vară
le desluşesc în zvonurile îndepărtate ale oraşului,
la ora când se lasă întunericul.
În grădina noastră din Bactria exista câte un copac pentru orice lucru important,
un copac al iubirii şi unul al nostalgiei,
unul al suferinţei şi unul al speranţei.
Copacul suferinţei făcea fructele vindecării
şi copacul iubirii ne ajuta să iertăm
şi copacul nostalgiei să ne pomenim morţii.
Îi invoc cu grijă pe toţi cei sub frunzişul cărora am poposit în alte veacuri
şi toate apele în care ne-am scăldat şi din care am băut,
câmpuri cu iarbă înaltă sau cu grâne,
peisaje şi dealuri peste care am trecut în goana calului
şi drumurile pe care le-am străbătut împreună.
Îmi vin în minte căruţe, huruitul roţilor, cărări de munte,
nu doar smochinul ale cărui frunze foşneau în aerul fierbinte al verilor din Kalafat.
Ai purtat multe nume: Harlabent, Monivarth, Arlamaan, Kraspar, Asrat, Osias, Kavay, Nicolas, Luis, Erwin, Darmir,
Pe când eu am fost Marhandee, Zinga, Inara, Thama, Aminta, Leiva, Adrina, Elise, Rebeca, Hilde, Jela.
În Jericho am fost vândută sclavă, m-ai răpit de la stăpânul meu şi ai plătit cu viaţa pentru asta.
N-am uitat nimic.
Cel mai dor îmi e de un sat de la ţărmul Mediteranei
ştiam să fac vase de lut, iar tu vânai şi frigeai peştele.
şi ne iubeam la umbra unor măslini
mult înainte de a cădea
cetatea eternă