Cronica femeii-melc

  Citiţi un fragment din această carte.



În cartea Elfriedei Jelinek "Pianista", Erika Kohut este o lady abjectă şi tristă. Căreia nu-i pasă că e abjectă şi nu ştie că e tristă. Ciocăneşte la porţile paradisului dintr-o cochilie plină cu lichid amniotic, dar fără să vrea să iasă cu adevărat.

Pentru că Erika e pianistă. Are o mamă care o aşteaptă în fiecare seară negreşit cu masa caldă întinsă, de la care nu-i este îngăduit să întârzie (în caz contrar, în semn de răzbunare tandră, mama îi sfâşie vreuna din rochii) şi lecţii de pian la Conservator, unde este aşteptată perpetuu de blondul şi mult mai tânărul ei elev Klemmer. Iar lumea aceasta în care se învârteşte în cerc de la mamă la Conservator şi viceversa poate fi şi ea considerată un paradis, mai ales că pe drumul dintre cele două puncte centrale ale vieţii ei Erika îşi ia adesea porţia de libertate, privind ca prin nişte hublouri înspre celălalt paradis. Se opreşte aşadar în Praterul vienez unde, ascunsă între tufişuri, urmăreşte perechi mai mult sau mai puţin îndrăgostite, ori mai comod merge la un soi de tonomat pornografic unde imaginile incitante se succed în ritmul fiselor utilizate (şi unde bărbaţii îi cedează locul pianistei, e doar singura femeie care intră acolo). Dar ea nu vrea să atingă nimic din toate astea, vizionează numai. Între timp, îşi atinge - cu lama -, propriul corp.

Şocantă, uluitoare, care-ţi îngheaţă sângele în vine, nonconformistă, extremistă. Sunt etichete care s-au lipit pe această carte a cărei autoare a primit Nobelul pentru literatură în 2004 şi a cărei ecranizare (regizată de Michael Haneke şi cu Isabelle Hupert în rolul principal) a fost distinsă cu Marele Premiu la Cannes în 2001.

Extremismul nu este însă decât stratul cel mai superficial al Pianistei, iar ca miză poate doar una indirectă. Mai curios şi mai şocant e să detectezi în amalgamul vâscos de senzualitate bolnavă şi sexualitate contorsionată, răsucită în sine, fragmente indecise de iubire. Greu de găsit o carte în care dragostea să se manifeste mai straniu. În primul rând, iubirii de aici nu-i poţi atribui numele de sentiment. Erikăi îi place că este iubită; dar nu este o seducătoare, ci un păianjen care se simte bine când ştie că cineva s-a încurcat în plasele ei. Mai puţin plăcută i se pare posibilitatea ca dragostea să se şi împlinească ("Viciul este întotdeauna dragostea pentru nereuşită" ni se spune, ca o bornă pe drumul spre sufletul aproape mineralizat al Erikăi) şi atunci, iubitul Klemmer, privit şi el prin hublou, trebuie s-o iubească vrând nevrând de la distanţă, ca printr-o membrană despărţitoare. Pentru Erika, iubirea e un presentiment, morbid şi totuşi minunat de vreme ce nu se poate lipsi de el. Pe bărbat îl jigneşte, îl batjocoreşte, îl aţâţă, îl mângâie dar îi interzice să se apropie de ea, şi cu toate astea îl iubeşte în felul ei, la fel de voyeuristic cum îşi procură şi restul de mângâieri ale vieţii ei. E înconjurată de imagini; cu toate că e pianistă, nu trăieşte muzical, fondul sonor al sufletului ei este surd, ca şi cum ar trăi cu urechile acoperite de apă, într-un mediu subacvatic. Singura dragoste pe care poate s-o primească, căci numai pentru aceasta are antene receptoare, este una la fel de anormală ca a ei: dragostea paralizantă a mamei. În învelişul în care se protejează ea nu este loc decât pentru o singură persoană, şi atunci tot ce poate şi e dispusă să facă e să se încolăcească în jurul ei însăşi şi sa-şi cheme pervers iubitul pînă la marginea cochiliei, nu mai departe.

Nu e suficient să notăm că personajul premiatei autoare vieneze e un caz de perversitate feminină transpus cu o rară acuitate. "O femeie care cântă ca ea Chopin nu poate să gândească aşa.": e doar un paradox naiv pe care îl gândeşte nu Jelinek ci îndrăgostitul Klemmer. Şi tocmai faptul că, dimpotrivă, Erika e cum este întrucât poate să cânte aşa Chopin trăind într-un "terci cultural" de înaltă calitate face din această carte şocantă şi una remarcabilă.

O carte în care violenţa se desfăşoară pe ritmuri schubertiene într-o tonalitate contrapunctică, muzica pe care o interpretează femeia la pian e alta decât cea a ei interioară, sumbră, egală şi halucinantă. Trupul şi muzica par să fie cei doi poli ai romanului, două elemente care tind să se devoreze reciproc printr-o tentativă aberantă de a lua fiecare locul celuilalt: trupul se vrea capabil să trăiască după legile imponderabile ale muzicii, ignorându-şi propria, adevărata lui muzicalitate.