Din nou despre [re]producerea operei de artă

Reproducerea operelor de artă duce la schimbarea raportului dintre artă şi mase. Multiplicarea duce la răspândirea în masă a unui eveniment care era singular prin definiţia lui. Astfel are loc o mutaţie a valorii operei de artă. Ea devine mai apropiată de actualitate decât de timpurile în care originalul ei îşi are originea. Reproducerea capătă astfel valoare sporită faţă de obiectul reprodus. Perceperea obiectului din faţa ochilor devine mai importantă decât aducerea aproape pe care originalul o realiza. Dispersia către mase a unui obiect (sau chiar a unui concept), către mase care nu au nici o legătură cu el, duce evident la receptarea deformată a acestuia. Această dispersie are o importanţă îndoielnică pentru opera de artă. Iar prin percepţia maselor opera de artă suferă o mutaţie esenţială, fiind nevoită a îşi extinde fundamental definiţia.

Trecând de caracterizarea operei prin prisma "sursei" acesteia, receptarea ei este de asemenea un element esenţial pentru delimitarea operei de reproducere, pentru stabilirea valorii operei de artă în comparaţie cu valoarea reproducerii. Benjamin diferenţiază valoarea culturală de valoarea de exponat a obiectului de artă. La origine, producţia artistică este cultică. Valoarea ei de exponat se poate spune că este derivată din aceasta. Pentru "utilizatorul" obiectului de artă cu valoare cultică ceea ce aduce aproape obiectul de cult este esenţial, şi nu faptul că acesta este la vedere. Delimitarea între cele două valori nu este atât de clară dacă ele sunt scoase din contextul materialist al lui Benjamin. Obiect de artă este şi pictura sau mozaicul bizantin, de exemplu. Ele au evident o valoare de cult incontestabilă. Faptul că ele sunt la vedere şi pot fi admirate de oricine este în fond o caracteristică - o deschidere - a cultului din care ele fac parte. Dar dacă ele sunt percepute deplin, în adevăratul lor rost, faptul că sunt expuse înseamnă cu totul altceva decât faptul că ele sunt vizibile. Valoarea acestora expoziţională este percepută ca atare doar în acelaşi spirit materialist în care trăia şi Benjamin. Acesta este un caz de excepţie, însă. Valoarea expoziţională desprinsă de cea cultică rămâne a fi doar valoare de întrebuinţare. Iar ruptura dintre rostul operei de artă şi valoarea ei de întrebuinţare apare doar din dorinţa de eliberare de orice legătură cu ritualul care o domină. Pentru ca opera de artă să rămână doar ea însăşi, pentru ea însăşi. Artă pentru artă. În acest fel, opera de artă devine autoreferentă. Dintr-o legătură liniară directă cu Dumnezeu, sau cu frumosul, sau cu trecutul, opera de artă devine circulară. Începe şi se termină cu ea însăşi. Din acest punct se deschide realmente o altă perspectivă, mult mai amplă asupra valorii artistice a reproducerii operei de artă. Pentru că odată scăpată de funcţia cultică, trăind doar pentru sine, opera de artă se deschide cu totul reproducerii. "Simfonia a apărut într-un moment în care se prevedea că va fi mai aptă de a fi expusă decât slujba", spune Benjamin. Pentru că slujba nu poate avea aceeaşi valoare cu simfonia decât privită pur materialist. Pentru că slujba nu este o reproducere, slujba este o permanentă amintire, trăire, aducere aproape a legăturii pe care oamenii o au cu divinitatea. O slujbă nu poate fi ţinută de preot, singur. O simfonie ar putea fi cântată de orchestră fără spectatori, chiar dacă astfel valoarea ei de întrebuinţare devine problematică. Dar motivele sunt diferite. O simfonie poate exista doar pentru ea însăşi, pe când o slujbă care nu e făcută pentru oameni şi pentru Dumnezeu este lipsită de sens, practic nu există. Din acest motiv, simfonia poate fi reprodusă oricând fără a-şi pierde valoarea. În acest fel, ceea ce denumim "artă" suferă o mutaţie majoră. Creşterea importantă a ponderii valorii de expunere, contemporană cu diversificarea tehnicilor de repreducere duce la o mutaţie a valuării operei de artă. Aceasta nu mai are loc între extremele original - copie, ci în raport cu noua ei funcţie - cea "artistică". Funcţie care, în viziunea lui Benjamin, poate deveni şi ea un simplu accesoriu, poate şi ea la un moment dat să dispară, pentru a deschide astfel operei de artă chiar orizontul de simplă "marfă".

În urma transformărilor celor două valori esenţiale ale operei de artă - valoarea de cult şi cea de expunere, a glisării puternice către cea din urmă, apare o transformare fundamentală a conceptului de artă. Are loc o extindere a domeniului artei prin cuprinderea în definiţia ei a unor posibilităţi de expresie chiar neimaginate până în acel moment. În această situaţie, răspunsul la întrebarea dacă fotografia este o artă devine facil. Pentru că formă de artă poate fi acum orice mod de a înfăţişa imagini, atâta timp cât acestea au valoare de expunere (şi, de ce nu, valoare de schimb...).

Reproducerea mecanică a deschis cale liberă răspândirii, dacă nu a operelor de artă, cel puţin a imaginii acestora. Iar această deschidere către masele de oameni a contribuit major şi ea la redefinirea artei. Pentru că participantul la opera de artă nu mai este individul. Opera de artă nu mai este percepută de individ. O pictură putea fi privită de un singur om (sau de mai mulţi, dar nu în comun). Fiecare are percepţia lui despre acea pictură. Cu filmul se întâmplă esenţialmente diferit. Filmul este perceput de oameni "în masă". Pentru că "masa crescândă a participanţilor a produs o schimbare a modului de participare". Aminteam undeva mai sus de deschiderea către mase a frescei bizantine. Oricine o poate vedea, o poate percepe, atât individual cât şi în comunitate. Percepţia în masă a frescei sau mozaicului din biserici presupune totuşi o anumită omogenitate a percepţiei a întregii mase de privitori. Doar cei credincioşi o pot înţelege, atât individual cât şi comunitar. Dar cazul este esenţial diferit de cazul filmului şi de cel al deschiderii către mase a artei aşa cum sunt ele prezentate de Benjamin. Pentru că Benjamin face saltul de la individ la mase brusc si transant. În viziunea lui, individul ca receptor al artei dispare odată cu deschiderea artei către mase. Ceea ce nu se întâmplă în cazul artei ortodoxe. Pentru că aici individul nu se pierde în mase, aşa cum demonstrează Benjamin în comparaţia dintre pictura reacţionară şi filmul progresist. Dar această debarasare de individ este esenţială pentru dezvoltare ulterioară a imaginii despre percepţia artei la Walter Benjamin - prin construirea opoziţiei între divertisment şi concentrare. Pentru că doar individul se regăseşte în puterea de concentrare (nu numai) în faţa artei. Divertismentul nu este specific individului, ci doar maselor. Prin divertisment, opera de artă nu poate pătrunde în individ, ea neagă individul. Ea poate pătrunde doar în mase. Nu poate pătrunde în indivizi.

Omenirea devine, prin intrarea mecanicului în artă, propriul ei spectacol. Pentru că odată cu această intrare are loc o mutaţie, o redefinire a artei. Ea pierde din profunzime, devine superficială din două motive, prin două redefiniri ale artei datorate tocmai acestui fapt. Prima redefinire are loc în momentul în care opera de artă, reprodusă mecanic, îşi pierde legătura cu originea ei. Copia operei de artă are rolul - care este aproape unic, dealtfel - de propagare a operei în rândul maselor. Iar opera de artă nu se mai expune omului, ci poporului - maselor. De aici rezultă matematic, imediat, trecerea operei de artă de la o dimensiune verticală, de profunzime, spre dimensiunea orizontală, a maselor. Perceperea operei de artă devine inevitabil o percepere de obiect uzual. Astfel opera de artă duce la apariţia, în mod natural, a ideii de artă pentru artă.

A doua lovitură puternică asupra artei are loc prin trecerea la creaţia artistică folosind mijloacele mecanice. Ba mai mult arta produsă prin mijloacele mecanice neagă originalul. Prin film şi prin fotografie se produc, prin excelenţă, copii. "Industria culturii, în cele din urmă, instituie imitaţia în mod absolut" [Habermas]. Genealogia este negată, şi, odată cu ea verticalitatea. Arta devine plană, superficială. Arta se îndreaptă în mod direct spre mase, renunţă la a se mai adresa individului, tocmai pentru că renunţă la origine, la original. Arta nu mai cere concentrare. Arta nu mai primeşte omul în ea. Odată cu dezvoltarea mijloacelor mecanice de [re]producere arta se oferă ea omului. Ca divertisment.

Dar odată cu denaturarea noţiunii de artă are loc o redefinire esenţială a realităţii. Prin arta produsă cu mijloacele mecanice se schimbă fundamental, odată cu modurile de reprezentare, şi percepţia asupra realităţii. Iar rezultatul acestei schimbari este tot în sensul superficialităţii. Pentru că arta devine - şi de atunci a şi rămas circulară, adică doar pentru ea însăşi. Şi odată cu arta şi omenirea, începe a-şi trăi autodistrugerea...