Despre [re]producerea operei de artă

Prin reproducerea operelor de artă se alterează elemente specifice ideii de operă de artă. În perioada în care reproducerea manuală era singurul mod de "creare" a duplicatelor operei de artă, problema era mult mai facil decelabilă. Aveam astfel, pe de o parte, tehnici de reproducere prin care se realizau replici recunoscute şi înţelese doar ca replici, fără a aspira la o condiţie superioară. Pe de altă parte existau falsurile care erau în fapt reproduceri manuale cu pretenţia de a înlocui orginalul. De cele mai multe ori produse cu scopul de a obţine doar un profit material.

Din momentul apariţiei posibilităţii reproducerii mecanice a operei de artă, atât noţiunea de reproducere cât şi cea de operă de artă au suferit mutaţii profunde şi neîntâlnite până atunci. Opera de artă s-a redefinit după momentul apariţiei litografiei. Reproducerea mecanică a operei de artă, reproducere care nu s-a făcut doar pentru a obţine foloase materiale, i-a deschis acesteia porţile pentru a fi cunoscută de un public cu mult mai larg decât înainte. Această posibilitate a dus pe de o parte la necesitatea consolidării definiţiei operei de artă, aşa cum exista ea înainte, şi pe de altă parte la redefinirea fundamentală a operei de artă prin admiterea ca posibile tehnici de expresie artistică a tehnicilor care aparent sunt dedicate reproducerii.

Reproducerea mecanică a acţionat asupra operei de artă parcă în conformitate cu principiul lui Heisenberg. Posibilitatea oferită oricui de a privi o operă de artă plastică prin intermediul unei fotografii (sau prin intermediul oricărei alte tehnici de copiere) a ei a dus la alterarea noţiunii de operă de artă. Apariţia tehnicilor de reproducere a operei de artă duce la o redefinire, mai profundă, a acesteia.

Totodată datorită posibilităţii de dispersie a imaginilor conţinând opere de artă oriunde şi oricând s-a impus redefinirea operei de artă autentică, în primul rând pentru a o delimita de reproducere şi în al doilea rând pentru a o delimita de creaţiile realizate prin tehnicile mecanice nou apărute, care se pretind opere de artă.

O primă caracteristică a operei de artă care poate fi invocată în delimitarea acesteia de orice copie este unicitatea prezenţei sale într-un loc anumit la un moment dat. Opera de artă originală poartă după sine întreaga sa istorie. Un tablou în care este înfăţişat un anumit om de stat este de fapt o legătură între personajul respectiv şi perioada şi locul în care tabloul este admirat. Iar această legătură, dacă este făcută prin istoria tabloului fără a nesocoti datele pe care istoria ni le-a păstrat despre cel reprezentat, este unică şi defineşte opera de artă. Momentul în care opera de artă a fost creată este legat prin aceasta de timpul în care noi "consumăm" această operă. Acest "aici şi acum" al operei de artă este de fapt "scurtcircuitul" pe care ea îl face peste timp şi spaţiu şi care prin aceasta o defineşte. Ea este prezentă aici şi acum pentru a aduce de asemenea prezenţa aici şi acum a ceea ce este reprezentat prin intermediul ei, cu tot ceea ce acest ceva înseamnă pentru cei care o privesc.

Prin tehnicile de reproducere această legătură este ruptă. Orice copie a tabloului care înfăţişează un om de stat nu ne leagă în mod direct cu timpul, cu locul, cu modul în care el şi-a dus viaţa. Rostul copiei este oricare altul. Chiar dacă este realizată pentru a "înlocui" originalul, copia îi denaturează rostul. Îi înlocuieşte rostul cu oricare altul. Dar nu reuşeşte a face legătura cu prototipul operei originale. O copie poate fi făcută pentru a obţine un profit material - cazul falsurilor. O reproducere se poate realiza în scopuri pur didactice - de exemplu reproducerile din manualele şcolare.

Chiar dacă reproducerea îi păstrează intact operei de artă conţinul, rostul ei este denaturat, alterat. Iar odată cu alterarea rostului operei de artă dispare şi calitatea ei de a fi "aici şi acum". Autenticitatea operei de artă este zdruncinată de întreruperea acestei legături cu trecutul, de subminarea calităţii ei de martor al istoriei. Prin expansiunea reproducerilor se realizează de fapt trecerea unui fenomen care nu a avut decât o singură incidenţă la fenomen de masă. Aici are loc denaturarea conceptului de artă, prin faptul că ceea ce o operă de artă este (în viziunea lui Walter Benjamin) - aducerea prototipului "aici şi acum", devine un fenomen multiplicat nedefinit.

Se pune problema "ce înseamnă acest 'aici şi acum'". Pentru că în perioada de timp pe care opera de artă (autentică) o traversează are loc şi o alterare a percepţiei umane, alterare care poate fi esenţială pentru înţelegerea operei respective. Opera de artă ajunge la noi aşa cum a fost ea realizată, dar ceea ce percepem noi poate fi esenţial diferit de ceea ce a intenţionat artistul a transmite, în principal datorită incapacităţii noastre. Iar la această capacitate redusă de percepţie contribuie şi dorinţa lumii de azi de a distribui de a reproduce operele de artă. Această "distribuire" este numită de Walter Benjamin "aducere mai aproape". Prin aducerea aproape, prin nu doar acceptarea reproducerii, ci prin chiar dorirea ei, caracterul de "aici şi acum" al operei de artă se pierde. A avea permanent în apropiere copii ale unui obiect duce invariabil la dispariţia dorinţei de a fi în preajma obiectului original. Şi prin aceasta la subevaluarea acestuia. Prin copii orice original se vulgarizează, devine "bun al întregului popor". Capătă valoare statistică, după cum bine spune Benjamin, dar, contrar credinţei acestuia, nu ajută la a sesiza "prin reproducere, ceea ce se întâmplă o singură dată". Percepţia actuală pierde, prin reproducere, valoarea originalului. Pierderea de elemente ce pot fi percepute datorită alterării de-a lungul timpului a capacităţii de percepţie a omului este accentuată de apariţia în epoca noastră a confuziei pe care o induce copia.

După cum am mai spus, opera de artă aduce "aici şi acum" un întreg parcurs pe care l-a făcut prin timp. Această legătură între momentul (sau perioada) realizării ei şi momentul în care noi o percepem este de fapt constituită din "acel ansamblu de raporturi care se numeşte tradiţie". Prin intermediul tradiţiei opera de artă este percepută în mod diferit în diferite epoci. Valoarea care i se acordă diferă funcţie de ce presupune tradiţia epocii în care este percepută în contact cu ceea ce opera aduce de peste timp. Iar această valoare vine a împlini unicitatea operei de artă. Problema însă constă în valoarea pe care această operă de artă o are după ce îi constatăm şi îi recunoaştem unicitatea.

În acest punct survine o nouă redefinire a operei de artă. După ce s-a descris ca esenţială pentru diferenţierea dintre original şi opera de artă autenticitatea ca unicitate a prezenţei, definirea operei de artă plecând de la originea ei este esenţială. O astfel de definire ajută la identificarea şi evidenţierea mutaţiei pe care a suferit-o originea operei de artă de-a lungul timpului, ca şi posibilitatea (sau existenţa posibilităţii) reconsiderării noţiunii de operă de artă în special în condiţiile vremurilor noastre.

Iniţial, originea operei de artă este cultică. Desprinderea obiectului de valoarea lui cultică duce, în viziunea lui Benjamin, la pierderea aurei sale. Din acest motiv, este uşor de înţeles că obiectul de artă, în lipsa acestui cadru cultic, nu este perceput şi înţeles în întreaga sa valoare. Originea operei este determinantă. Pentru că, până în perioada modernă, opera de artă nu a existat decât pentru a păstra vie legătura aceasta cu originea ei. Chiar dacă originea ei era Dumnezeu, frumuseţea cu valoare cultică, un eveniment, un personaj al istoriei... Odată începută perioada modernă, odată cu începuturile "artei pentru artă", originea operei de artă şi parcursul ei în timp de la acea origine până la noi pierde mult din importanţă. Iar această importanţă pierdută este preluată (gurmand) de reproducerea operei de artă. Şi de arta cu origine neclară...