Despre tablou, copie, icoană

Icoanele sunt "în sens mai larg tablouri, chiar dacă modelarea plastică este subordonată în aceste cazuri unor principii cu totul diferite". Dar icoana este doar un caz particular de tablou, pentru că ea re-prezintă o lume, în ea nu avem o lume autonomă, o lume a conştiinţei estetice, prin icoană avem legătură permanentă cu lumea de deasupra noastră. De aceea şi relaţia icoanei cu locul în care se află este una particulară, diferită esenţial de cea a tabloului laic.

Privind în schimb şi icoana ca pe o intersecţie între mai multe lumi, distanţa dintre ea şi tablou se reduce semnificativ faţă de distanţa afirmată de Gadamer. Includerea icoanei în "clasa" tablourilor nu mai necesită o lărgire a clasei. Diferenţa de principii în modelare pe care o invocă Gadamer ţine de o percepţie deformată a modului de lucru propriu iconarului, plecând de la presupunerea că acesta trăieşte în aceeaşi lume cu noi, însuşindu-şi doar principiile artistice din lumea credinţei. Dacă în schimb, înţelegem iconarul ca pe un trăitor în lumea credinţei, în legătură directă cu Dumnezeu - prin toate modurile pe care aceasta le presupune - vedem că el de fapt ne aduce în mod foarte natural în faţa ochilor un crâmpei din lumea sa. Pentru a percepe cu eficienţă maximă un asemenea tablou, pentru a pătrunde realmente în lumea pe care el o înfăţişează este necesar, bineînţeles ca şi "privitorul" să aibă legătura proprie iconarului cu lumea de sus.

Dar, după cum spune şi Adorno, "operele de artă se desprind de lumea empirică şi produc o alta, opusă ei, de o esenţă proprie". Acesta este punctul de plecare al tabloului religios renascentist. Pictorul renascentist nu se mulţumeşte a înfăţişa persoanele sau scenele cu subiect religios, aşa cum sunt ele în plinătatea lor, aşa cum se văd ele, cum se percep prin "ochiul credinţei". Pictorul renascentist doreşte să traducă aceste subiecte pentru a fi văzute cu "ochiul fizic". În acest fel, operele picturii Renaşterii se desprind de lumea perceptibilă (dar prin ochiul credinţei) şi produc o lume proprie lor. Acesta este motivul major pentru care aceste opere sunt diferite de icoane. În timp ce icoana traieşte pentru a înfăţişa ceea ce nu e vizibil cu ochiul fizic, tabloul religios înfăţişează doar ceea ce ne oferă spre aceasta autorul. El ne leagă de lumea imaginarului autorului, nu de lumea de deasupra, cum reuşeşte icoana. Aşadar icoana este cea care este legată în modul în care spune Gadamer de lumea pe care o prezintă, comunicând ontologic cu ceea ce este reflectat. Tabloul renascentist are o ruptură în această comunicare ontologică, prin traducerea de către autor din limbajul credinţei într-un limbaj căutat vizual. Această denaturare a sensului este de fapt originea artei laice...

Considerând locul în care tabloul se află la un moment dat, transpare o diferenţă interesantă între tablou (nu doar religios) şi icoană. O icoană care funcţionează ca icoană şi nu ca o simplă imagine, sau "operă de artă", nu este independentă de loc, ea întotdeauna îşi are un loc al ei. Ea nu este o lume autonomă, cuprinsă de ramă, ci ea este mai degrabă aducerea pe pământ a lumii de deasupra, şi de aceea îi trebuie acordat locul care îi aparţine. De aceea expoziţiile de icoane sunt o idee deplasată, pentru că aşează oriunde ceea ce are un loc anume. Şi tot din acest motiv se spune că există multe icoane care şi-au căutat singure locul care le aparţine.

Legat de expunerea icoanei, este util a distinge între icoanele care se află în biserici de icoanele din afara edificiilor de cult.

Icoana din biserică este de fapt greu de izolat. Locul ei înseamnă mai mult decât porţiunea de spaţiu bidimensional pe care o ocupă. Pentru că ea face parte din întreg ansamblul edificiului de cult. A vorbi despre o icoana singulară în biserică a ca si cum s-ar face o liturghie cu o singură rugăciune. Se poate spune că fiinţa fiecărei icoane este determinată şi determină fiinţa întregului edificiu de cult. Izolând-o, se anulează orice posibilitate ca ea să fie înţeleasă deplin.

Pentru icoana din alte spaţii decât cele de cult există canoane relativ stricte de amplasare. Iar cei care "folosesc" icoanele conform "funcţiunii" lor (cei care cinstesc icoanele) respectă aceste canoane.

Icoana nu are şi nu va avea niciodată problema tabloului pictat pentru a fi expus în galerie. Poate e contradictoriu, dar icoana are un rol pur funcţional. Liturgic chiar. Icoana aduce pe pământ Cerul. Icoanele nu pot fi "desprinse din raporturile lor cu lumea şi din particularitatea condiţiilor de acces". Pentru că fiinţa lor consta chiar în aceste raporturi. Icoana trăieşte din raportul pe care îl are ea atât cu lumea pământească, cât şi cu celelalte icoane din juru-i. Ea este determinată de locul pe care îl ocupă în ansamblu şi de asemenea determinantă pentru acesta. Iar acest ansamblu nu trebuie înţeles restrâns la ceea ce înseamnă edificiul de cult, pentru că acest ansamblu este spaţiul în care omul (credincios) îşi duce viaţa de zi cu zi.

Este evident că icoana are un rol pur funcţional - în ambele situaţii - şi este departe de a avea un rol "decorativ" (cum spune Gadamer de tablourile expuse pe pereţii clădirilor laice).

Icoana este tabloul funcţional prin excelenţă. Iar aici nu am vrut să subliniez decât această valenţă a ei. Nu ar fi fost locul aici a intra în chestiuni legate de dogmă, de polemici mai mult sau mai puţin iconoclaste sau iconodule. Datorită icoanei, "prototipul devine imagine abia datorită tabloului - şi totuşi tabloul nu este decât o manifestare a prototipului". Tabloul religios, în schimb, nu înfăţişează în mod direct, Cerul, ci prin prisma raţiunii autorului său. Prin el, divinul nu îşi dobândeşte imagitatea, chiar dacă ne trezeşte amintiri de ordin religios. Funcţionalitatea tabloului religios occidental este astfel îndoielnică. Pentru că în imaginile religioase ale occidentului renascentist şi post renascentist nu vedem Persoanele divine sau sfinţi, ci vedem oameni care preiau roluri ale lor. Ceea ce este oarecum nejustificat, dacă ne gândim că definitoriu pentru întreaga creştinătate este momentul Întrupării în om a lui Dumnezeu, momentul în care Acesta a ales a se face vizibil, palpabil. Din acest moment, interdicţia imaginii, atât de vehementă în Vechiul Testament încetează. Din acest moment, pentru imaginile religioase avem un prototip vizibil. Şi nu are sens a expune oameni care înlocuiesc acest prototip. Imaginile de acest fel nu pot fi considerate, aşa cum făcea Sf. Ioan Damaschin, parte a prototipului. Prototipul nu coboară în ele, pentru că legătura dintre el şi imagine a fost deviată prin raţionalitatea artistului, prin "modelul" pe care acesta a ales a-l pune în locul prototipului divin. Valenţa de a fi a acestor tablouri cu temă religioasă este discutabilă.