Mici exagerări, mici neînţelegeri

Obsesia luminii este una modernă şi, probabil, apogeul ei a fost atins în "impresionism", cînd i-a fost exploatată o caracteristică mai puţin discutată pînă atunci - efemeritatea. Francezii au rămas fideli acestui discurs, traversîndu-l şi prin secolul XX, poate şi pentru că după acel moment nu a existat un altul în care cultura franceză să basculeze atît de energic. Aşa se face că a persistat reflexul de a judeca arhitectura (mai mult sau mai puţin) după felul în care ea cochetează cu lumina; caselor din secolul XX le place să se aşeze în lumină. Chiar Le Corbusier zicea "arhitectura este jocul formelor în lumină". Este spus frumos şi atinge toate coardele sensibile ale unui intelectual modern. Este o declaraţie studiată, nu o definiţie a arhitecturii. Căci dacă arhitectura ar fi doar atît, n-ar merita să deranjăm oraşele pentru plăceri copilăreşti. Dar aşa era percepută arhitectura în acele timpuri, trădînd, mai degrabă, trăsăturile hedoniste care o caracterizau.

Şi dacă în ceea ce priveşte arhitectura "domestică" putem accepta "definiţia" jucăuşă dată de Le Corbusier, cînd vine vorba despre Biserici, situaţia nu mai poate fi tratată cu aceeaşi superficialitate. În arhitectura bisericilor, lumina nu putea deveni actorul principal, postul fiind deja ocupat. De fapt, lumina, avînd ca sursă soarele sau un corp electric (aşa cum este înţeleasă de moderni), nici nu a avut, multă vreme, vreun rol. Biserica nu putea permite instalarea înăuntrul ei a unui zeu păgîn. Adevărata lumină exista în Biserică şi era cea furnizată de Creştinism. Soarele fusese adorat cîndva; Creştinismul, fiind adevărata Credinţă, îl scosese din scenă, şi nu avea motive să colaboreze cu el. În aceste condiţii, participarea luminii era controlată cu grijă. Icoanele ne vorbesc (mai bine decât orice text) despre rolul luminii în biserică. În icoane, lumina dă impresia că vine de peste tot, ca şi cum scena s-ar desfăşura în miezul sursei de lumină. Nu există umbre, semn că nu există vreun "astru generos"; de fapt, lumina nu vine din exterior. A nu se înţelege imediat, după prostul obicei instalat de o dialectică simplistă, că dacă lumina nu vine dinafară, atunci este vorba despre o "lumină interioară"; personajele din icoane nu sînt abajururi cu becuri în ele.

Lumina soarelui nu prea are ce căuta în Biserică. Desigur, mulţi se arătă încîntaţi de scenografia efemeră construită de raze. Biserica înseamnă veşnicie şi se fereşte aprig de tot ce e trecător. Este greu de crezut că razele soarelui ar avea un rol dogmatic sau că fasciculele de lumină pătrunse prin fantele turlei interpretează un rol biblic. Modernii sînt tentaţi să considere că apariţia razelor este un efect căutat, că ele participă activ la discursul arhitecturii. Lumina are o importanţă mare în arhitectura Bisericilor, dar nu în acest fel, nu ca simple "efecte vizuale", cu ca amăgitoare jocuri de lumini. Lumina din Biserică este opusul acelor iluzii de o clipă, este lumina care dăinuie, este lumina pe care se poate conta. Mai degrabă, lumina soarelui este acceptată, şi nu pusă la treabă de arhitectură. Altfel, arhitectura ar contrazice Icoana.

Fiind un subiect delicat, vom lăsa un teolog să-i desluşească înţelesurile: "(...) Iisus Hristos Însuşi este descris, în Evanghelia Sf. Ioan, ca Lumină (...). Şi această lumină poate fi comparată metaforic cu aceea fizică, deşi doar în anumite limite. (...) Putem constata pericolul unei exagerări a simbolismului luminii (...). Primejdia apare, în parte, din cauză că aspectele liturgice sînt adesea studiate neadecvat; dar riscul respectiv provine şi din faptul că simbolul luminii în credinţa ortodoxă este, aşa cum spuneam, foarte divers şi există la multe niveluri (...). Prin urmare, se cuvine să ţinem seamă de această diversitate cînd abordăm chestiunea iluminării spaţiului sacru în contextul cultului, în aşa fel încît aspectele practice (vizibilitatea bisericii şi a interiorului ei), simbolistica venerării şi simbolurile teologice să nu fie confuze". (Arhiepiscopul Chrysostomos, Retrofuturism: Spaţiul Sacru astăzi, Ed. Universitară "Ion Mincu", Bucureşti, 2006, p. 53-55). După cum se vede, "lumina ca spectacol menit desfătării văzului" nu este ceea ce urmăreşte Biserica.

Lumina învăluitoare din icoane este reprodusă în Biserică de cea furnizată de candele, şi nu de cea accidentală din zilele însorite. Dacă Biserica este o "proiecţie" a Ierusalimului Ceresc, sau mai bine spus - este o icoană a Ierusalimului Ceresc -, şi lumina trebuie să fie de acelaşi fel. O scenă liturgică nu poate fi condiţionată de capriciile vremii care lasă sau nu soarele liber pe cer. Biserica înseamnă stabilitate şi previzibilitate. Lumina, ca şi zidul, trebuie să ofere certitudini, să fie definitivă. Aşa cum desenul din icoane înfăţişează adevărul întru-totul, anulînd perspectiva şi rabatînd planurile, neexistînd locuri ascunse de perspectivă, nici lumina nu are umbre. Nu există un "joc" de lumini şi umbre. Fiecare ungher este văzut şi luminat; în acel loc nimic nu poate fi tăinuit, nici măcar în umbra subţire. Personajele nu sînt în lumina reflectoarelor, ci sînt ele însele lumina.

O astfel de raportare la lumină este specifică Bisericii Bizantine şi celei occidentale de pînă la apariţia goticului. Din punctul de vedere al participării luminii, construcţiile gotice au însemnat altceva. Este evident că razele de lumină au fost invitate înăuntrul edificiului. Ceva s-a schimbat; arhitectura a înregistrat doar efectele acestei schimbări, lăsînd senzaţia că în spatele lor stă ceva nerostit în cuvinte, ci doar în piatră. Dantelăria sculptată trîmbiţa, cu destul de multă vreme înainte, venirea altei lumi.

Întorcîndu-ne la lumea bizantină, care nu a cunoscut acelaşi parcurs ca cea apuseană, un amănunt începe să devină semnificativ: Bisericii Mînăstirii Antim i-a fost ataşat, la începutul secolului XVIII, un element decorativ din piatră - o rozasă asemănătoare celor gotice; ceea ce părea un simplu accident (sau capriciu nevinovat) poate căpăta însemnătatea unei borne, căci, nu mult timp după apariţia ei, şi meleagurile noastre au fost contaminate de modernitate. Era un semn? Sau un avertisment?

Biserica nu este "întunecată". Nu poate fi. Biserica nu are umbre. Zidurile groase şi fantele înguste din ele nu lasă să se deseneze un discurs paralel cu cel liturgic, unul care să "bucure" simţurile. Pentru puţină vreme, lumina poate pune accente bine cîntărite în ceremonial. Vitraliile ar fi trebuit să aibă rolul ultimului filtru în calea razelor soarelui, estompîndu-le şi difuzîndu-le. Sticla bună şi clară fixată în micile deschideri a lăsat spoturile de lumină să ofere imagini spectaculoase, satisfacţii estetice ochilor, cu preţul alterării spaţiului. Vitraliile ar fi trebuit să stăvilească invazia soarelui, nu să-l ajute să se afirme. Goticul a permis soarelui să concureze Biserica. Lumina există deja în Biserică, iar soarele nu face decît să impună o altă lumină, dacă nu chiar şi un alt lăcaş - unul virtual, unul schimbător.

Arhitectura gotică i-a sedus pe "impresionişti", nu numai prin "jocul" de umbre şi lumini în care se transformă piatra, ci şi prin efemeritatea imaginilor oferite. Arhitectura gotică avea, pentru ei, însuşirile hipnotice ale unui caleidoscop, oferind cu mijloace ieftine o nesfîrşită succesiune de imagini: umbre, culori delicate, impresii... mai ales impresii, căci certitudinile erau volatilizate. Poate iubeau lumea fără certitudini sau poate doar voiau să o promoveze. Arhitectura era privită ca o cortină mereu fluturată, dar nu de vînt, ci de lumină. Lumina unduia piatra. Trebuie să fi fost teribil de plăcut pentru slujitorii cultului imaginii. Şi nu lumina îi fascina, ci scorbura ei - umbra. Apoi, impresia a fost proclamată calitate. Nu este vorba doar despre imprecizia grafică, despre tuşele care lasă orice fără contur, ci despre imprecizia înţelegerii. Voiau să demonstreze că adevărul nu poate supravieţui clipei, că omul străbate nedefinit de multe "adevăruri", că este imposibilă o fixare în ADEVĂR şi că există doar şansa consumării cît mai multor "adevăruri". Că nu există singular, ci doar plural.

N-ar trebui să se înţeleagă, din cele de mai sus, că în Biserică, fiind "altceva", lumina are un regim special şi că toate acestea nu privesc edificiile de alt tip care ar avea libertatea să flirteze cu definiţii de genul "arhitectura este jocul savant al formelor în lumină". Arhitectura nu se fereşte de soarele sub care stă, dar relaţia volum-lumină nu e doar o problemă de percepţie şi nu se străduieşte doar să satisfacă exigenţe estetice. Pojghiţa estetică a arhitecturii este necesară, dar nu este şi suficientă. Nu este nici "scopul". Arhitectura dispune de un strat mult mai gros de criterii. Ea nu înseamnă veşnica polizare a glazurii estetice. Arhitectura înseamnă dispozitivul care instalează omul în univers. Bineînţeles, arhitectura trece şi prin halta esteticii, dar nu este permis să fie trasă definitiv pe o linia moartă. Esteticul nu este ţinta arhitecturii, ci forma politicoasă sub care se înfăţişează lumii.