Particulele elementare

Moartea recentă, prin epuizare, a angajatei unei multinaţionale a devenit, pe fondul supraexcitării din mediul politico-mediatic din ultima vreme, fie un subiect de plasat între ştirile de la ora 5, fie materia unor imagini spectacular-tragice (preoţi, sicrie, coroane, meniu complet) de la înmormîntarea bietei femei. Reacţiile pe care le-a stîrnit acest eveniment au pendulat între miştocăreala de tip Lucian Mîndruţă din Dilema Veche, cel care se miră fals naiv că în România se poate muri (şi) de prea multă muncă, şi pseudo-anchetele unor jurnale, care cotrobăie cu neruşinare în biografia celei moarte sau strîng reacţii pro sau contra muncii în exces. Nu am văzut însă, cel puţin pînă acum, nici o analiză, sau măcar o minimă reflecţie asupra unui fenomen simptomatic pentru vremurile capitaliste şi neoliberale pe care le trăim. Deşi mass-media au vorbit, cu jumătate de gură, despre suprasolicitările la care sînt supuşi angajaţii în diverse firme private, naţionale sau multinaţionale, făcînd apel la specialiştii din psihologie, nimeni nu a îndrăznit să împingă cercetarea mai departe, înspre cauzele structurale ale acestui fenomen. Şi înţelegem, în parte, de ce: pentru că mulţi dintre cei ce scriu la ziar sau prezintă la TV fac parte ei înşişi dintr-o maşinărie draconică, în care supramunca şi supunerea tăcută la legea de fier a profitului sînt cuvîntul de ordine.

Cel puţin două tipuri de reflecţie pot fi lansate pornind de la moartea Ralucăi Stroescu. Primul dintre ele priveşte regimul însuşi al muncii. Dezvoltarea economică din ultimii ani din România, considerată (pe nedrept) un succes al guvernanţilor, se însoţeşte de extinderea a ceea ce teoreticienii contemporani numesc "munca imaterială". Această muncă "soft", ieşită din galera combinatelor siderurgice, a minelor şi a trudei agricole, pare a fi visul de emancipare al unei întregi generaţii de tineri formaţi în universităţi din ţară sau din străinătate. E o muncă în care se cîştigă bine, e o muncă să-i zicem "curată", care oferă un statut superior şi o sumedenie de alte beneficii ori avantaje materiale şi simbolice acelora care o practică. Ea mai este, de asemenea, o muncă transversală şi delocalizată: transversală, întrucît nu are un domeniu precis în care se practică: de la IT, la finanţe, publicitate, media, pînă la comerţ sau cercetare, munca se imaterializează şi se efectuează după regulile stricte ale proiectului, programului şi dead-line-ului. Delocalizată, deoarece se deteritorializează în permanenţă, ea nu mai are un loc unde se practică (mină, ogor, uzină, nici chiar birou), se poate face oriunde şi, mai ales şi mai grav, oricînd. Este o muncă "portabilă", asemeni maşinii, telefonului, computerului, care devin azi accesorii indispensabile nu doar ale muncii, dar şi ale întregii noastre existenţe. Pierzîndu-şi locul, munca şi-a pierdut şi timpul, ştergînd complet frontierele lumii moderne dintre spaţiu public şi spaţiu privat, dintre timp de muncă şi timp liber, dintre zi şi noapte, dintre timp pentru sine şi timp pentru ceilalţi. Munca imaterială şterge pînă şi distincţia dintre efort şi destindere, reuşind să facă imperceptibilă trecerea de la un regim mintal al solicitării la unul al ruperii şi întreruperii, al ieşirii de sub presiunea termenelor şi a sarcinilor permanente.

Cred că nu trebuie să ne iluzionăm şi să ne mulţumim cu explicaţia medicală a morţii acestei femei. Desigur, din punct de vedere medical, se poate oricînd descoperi un element patologic care să fi declanşat procesul ireversibil. Patologia însă nu e una de natură medical-biologică, ea este mai degrabă una economico-socială. Ea ţine, printre altele, şi de lipsa de imunitate socială şi individuală la solicitările din ce în ce mai mari ale pieţei. Aşa cum un copil devine uşor dependent de televizor sau de computer, făcîndu-i pe părinţi mulţumiţi fie de "cuminţenia", fie de "inteligenţa" odraslelor lor, lipsit fiind de protecţiile pe care unui adult i le poate da un exerciţiu intelectual şi o altă cultură a timpului şi spaţiului propriu - tot aşa, noua generaţie (cei aflaţi azi între 25 şi 40 de ani, în general) de angajaţi în întreprinderile private de succes intră dezarmaţi mintal şi psihologic în relaţiile de putere şi în îndeplinirea diverselor munci care li se atribuie. Sînt tineri pentru care efortul fizic - văzut mai curînd ca o eliberare, ca una din puţinele eliberări - se rezumă la aerobic, gimnastică, alergări de dimineaţa sau de seara, adică practici corporale prelungind şi susţinînd imaterialitatea muncii pe care o practică. Să ne înţelegem: nu pledez pentru întoarcerea la sapă sau la ciocan, vreau doar să spun că imaterializarea muncii atrage cu sine, ca printr-un efect de iluzie optică, dematerializarea spaţiului, timpului şi, în cele din urmă, a propriei sale personalităţi.

Şi cu aceasta, aş lansa al doilea tip de reflecţie, care vizează mai concret aspectul generaţional şi social al acestui caz. Tinerii care intră în "cîmpul muncii imateriale" au doar o vagă idee despre ceea ce îi aşteaptă. Atraşi - în aceste vremuri în care bunăstarea e numele mîntuirii - de mirajul (dar şi de realitatea aproape imediată) a cîştigului de bani mulţi, ei îşi pun la bătaie nu doar forţa de muncă şi aptitudinile dobîndite prin studiu, ci întreaga personalitate şi întreaga disponibilitate, devenind sclavii tăcuţi ai profitului şi ai puterii care îl produce. Calificarea lor în firmă înseamnă, în acelaşi timp, şi o îndoctrinare în "spiritul" firmei; competenţele nu sînt suficiente pentru a fi un bun angajat, e nevoie de un devotament şi de o fidelitate religioasă faţă de "filosofia" (oroare!) întreprinderii. Imaterialitatea muncii are o latură spirituală, vecină pe alocuri cu misticismul, munca devine profitabilă cu adevărat doar atunci cînd angajatul este dedicat trup şi suflet firmei, cînd îşi oferă şi gîndurile cele mai intime, şi convingerile cele mai durabile conducerii. Angajatul nu este doar pregătit pentru sarcinile care i se cer, ci şi îndoctrinat. Iar această îndoctrinare are loc în celebrele "training"-uri la care angajaţii participă: de formare sau de destindere, aceste exerciţii induc în angajaţi ideea familiei, a comunităţii, a interesului comun. Ori, perversiunea sistemului, atît de bine descrisă de Michel Houellebecq în romanele sale, e că munca imaterială îi transformă pe angajaţi nu într-o familie unită, nu într-o comunitate sudată, ci în particule elementare, care îşi pierd treptat facultăţile de socializare: mai mult, ei ajung să creadă că numai munca îi poate apropia de ceilalţi, în vreme ce, în realitate, exact inversul se produce, ea îi îndepărtează şi îi izolează pe fiecare în parte, şi asta nu doar de mediul profesional în care lucrează, ci şi de celelalte medii, cu deosebire de mediul familial. Exploatarea e desăvîrşită atunci cînd angajatul renunţă nu doar la timpul său, ci şi la mediul său, la valorile sale, la propria-i imunitate. Iar această masă tăcută şi rătăcitoare de indivizi vulnerabili, îmbrăcaţi mereu frumos şi practicînd un discurs formal, de PR, zîmbitori şi afabili în aparenţă, dar în care clocoteşte furia şi sentimentul nedreptăţii, această masă sporeşte pe zi ce trece, creînd public iluzia unei clase de mijloc îndestulate, gata să conducă întreaga economie pe noi culmi de progres.

Două vorbe în încheiere despre "generaţia" muncii imateriale din România: sînt tineri pentru care succesul e totul, iar succesul nu se măsoară, ca în vechile modele feudale de tip Gigi Becali sau Ţînţăreanu, în vile, maşini de lux etc. Succesul lor nu este neapărat vizibil: el înseamnă un nivel şi un stil de viaţă superior mediei, iar căutarea lui poate să umple o viaţă, timpul şi spaţiul ei. Vreau să spun: nici nu e nevoie de altceva, mai ales de prezenţă publică, social-civică sau politică. Este o generaţie cinică, urmărindu-şi cu înverşunare şi pe tăcute (pînă în moarte sau pînă... unde?) scopul: nu îndestulare materială, nu exhibare a bunăstării, ci stil (standing) oferit de bunăstare. O generaţie care, privată de experienţele dure ale comunismului, ratînd intensitatea lui decembrie 1989, îşi caută stimulenţii în experienţe extreme - fie ele muncă, sport extrem, petreceri orgiastice, dezinhibiţii de tot felul, călătorii etc. O generaţie - prima, la noi - care nu ştie sau a uitat ce este lenea: adică refuzul muncii, încetarea ei intenţionată, refuzul voluntar şi scufundarea în contemplaţie de dragul pierderii de vreme. Nu ştie să piardă vremea pentru că a pierde vremea înseamnă a o fi avut anterior în posesie; dar ea nu a avut-o niciodată, pentru că reuşita acestei generaţii se măsoară după chiar faptul că şi-a vîndut de la bun început timpul, cînd a semnat contractul de angajare. O generaţie care, neavînd şansa istorică a izbucnirii suverane din anii '90, este capabilă să-şi plătească, se încăpăţînează să-şi cumpere clipa de suveranitate, care trăieşte, mai degrabă, cu speranţa chinuitoare că sclavia în care se lasă prinsă va putea fi compensată printr-o eliberare totală, la un moment dat, undeva anume, în moarte chiar, în ultimă instanţă. Moartea Ralucăi Stroescu, şi, probabil, a atîtor alţi angajaţi neştiuţi, epuizarea lor zilnică şi neîncetată, pînă la a-i transforma în trupuri translucide şi suflete pustii, dovedeşte iluzia şi eficacitatea acestui vis: neoliberalismul întruchipat de noua economie de piaţă şi de munca imaterială, ştie perfect cum să promită libertate şi mîntuire, fără să fie tras vreodată la socoteală pentru distrugerea libertăţii şi pentru pervertirea mîntuirii, şi asta pînă în moarte şi nicidecum dincolo de ea.