Lacul

Aerul de după-amiază apăsa fierbinte şi umed pe umerii lor, aşezate cum erau pe mal. Femeia privea gânditoare spre orizontul încărcat cu nori gri. Oare vine furtuna, se întreba.

Deocamdată, deasupra lor soarele strălucea puternic, creând mii de reflexe jucăuşe în apă. O raţă şi bobocii ei trecură, plutind silenţioşi într-un V perfect spre malul celălalt.
Fetiţa lovea cu un băţ în apă şi urmărea concentrată cercurile tot mai largi, râzând încântată când apa se liniştea.
- Uite, mami, totul se vede cu capul în jos. Care suntem noi, cele adevărate?

În apa de un luciu întunecat se reflecta într-adevăr, ca pe o carte de joc de treflă, castelul de piatră gri, cu cele două turnuri rotunjite, simetric puse în laterale, trei ferestre la etaj, trei ferestre la parter, mărginite de un rând de cărămizi de un roşu puternic, contrastant. În faţa castelului păzeau liniştiţi intrarea patru copăcei tunşi ca nişte baloane rotunde, cu coroana roz de flori. O largă alee pietruită pe care aproape te aşteptai să auzi tropot de copite şi roţi de caleaşcă se întindea apoi până pe malul lacului.

Aplecându-se spre lac, văzu şi reflexia fetiţei, cum scotea limba şi făcea semne cu mâinile în jurul urechilor. Ce ciudat, pe mine nu mă văd, se gândi aplecându-se şi mai mult. Vedea bine cerul oglindit, norii gri cu contururi ondulate argintii adunându-se dinspre orizont, aproape acoperind strălucirea soarelui. Dar în luciul de oglindă nu îşi regăsea imaginea. Şi totuşi, uite, îşi zise femeia, îmi trec mâna prin buclele fetiţei. În apă însă, părul fetei părea să se mişte singur, purtat de vânt.

În lac apăru în depărtare reflexia unui bărbat. Femeia îşi ridică privirea şi îl zări apropiindu-se fără grabă de ele, îmbrăcat la costum, cu cravată, cu pantofi lucioşi, ca de dans, se gândi ea.

Ajuns lângă ele, le zâmbi şi îi spuse femeii, privind-o cu intensitate:
- Ana, ai observat, deci.
- Bună ziua, răspunse ea, surâzând politicos, ce vreme ciudată, nu e aşa? Nu ştiu dacă să ne temem de furtună, când văd cât de repede se adună norii. Şi e ceva ciudat cu lacul acesta, adaugă, încercând din nou să se regăsească, aplecată deasupra apei, nu mă oglindesc în el.
- Da, exact, confirmă el cu blândeţe.
- Oare visez?, îşi mormăi singură Ana, şoptit.
- Într-un fel, e un vis, dădu el din cap, nu ai controlul asupra lucrurilor. Ele se întâmplă, tu le observi. Important e că ţi-ai dat seama.
- Dar ceva e în neregulă, nu e aşa? De ce nu îmi văd imaginea?
- Da, privi el în depărtare, arătând spre orizontul brusc înnoptat, sunt probleme, grave, probleme fără rezolvare, şi acestea sunt semne. Dar de obicei nu le vedem.
- Să mă trezesc atunci, se ridică Ana dintr-o dată.

În jurul lor se făcuse întuneric, o noapte de vară cu cer senin, înstelat şi o jumătate uriaşă de lună reflectată în apa calmă.
El se uită în jur, meditativ.
- Teoretic, nu poţi. Aici e bine, deocamdată.
O strânse de mâini şi uitându-se adânc în ochii ei, îi spuse:
- Aminteşte-ţi Ana, ne vedem la colţul scenei.
Apoi se întoarse şi plecă, cu mâinile în buzunare, ca într-o plimbare, îndreptându-se spre pădure.

În arbori se vedeau, atârnate de crengi, lampioane colorate. Un luminiş zgomotos se zărea printre primii copaci. Un grup de muzicieni îşi pregătea instrumentele. Un violonist trase lung arcuşul şi aerul vibră răcoros, ca o chemare. O pală de vânt flutură părul Anei, rochia i se lipi de trup.

Se întoarse spre lac spunând:
- Haide, să vedem cine cântă.
Dar era singură pe mal, înconjurată doar de orăcăit de broaşte şi fin clipocit al apei în urmă.
- Mama, mama, vino, începe dansul, îşi flutura mâna lângă copaci un băieţel.
- Ah, respiră ea uşurată, acolo erai. Aşteaptă-mă, te prind!
Şi o zbughiră la fugă amândoi.

Un sunet de zaruri rostogolite se auzi undeva în noapte. Cu scrâşnet de gheaţă dislocată, suprafaţa apei se împărţi în pătrate egale, apoi tot lacul deveni o frământare de cuburi negre care se rostogoleau şi se lipeau ca un puzzle. În lumina jumătăţii de lună, lacul luci apoi ca perfectă oglindă de opal.