Ada se trezi şi întoarse capul spre Evan. Acesta încă dormea dar zisese ceva în somn. Iarăşi visează ceva urât. Se apropie şi îşi lipi spatele de el. Evan se linişti, se întoarse, o cuprinse cu o mână şi îşi înfundă faţa în ceafa ei dezvelită de părul împrăştiat pe pernă. Ea simţi respiraţia caldă şi toate firele de păr de pe ceafă se electrizară de plăcere. Se culcuşi şi mai mult în braţele lui, împingându-l uşor cu fundul. Evan mormăi ceva şi, pe jumătate adormit, fără să deschidă ochii, îşi lipi buzele de ceafa ei în timp ce cu o mână o trase de şold mai aproape de el. Ea răspunse unduindu-se perfect împotriva corpului lui şi lăsă capul uşor pe spate către el. Evan strecură o mână pe sub pernă şi o mulă în jurul gâtului ei arcuit strângând uşor doar cât să îi simtă pulsul. Ea gemu uşor surprinsă şi păru că se predă pentru o clipă dar apoi se întoarse brusc spre el şi cu uşurinţa şi versatilitatea unei luptătoare de judo se urcă pe el, îi prinse amândouă încheieturile şi îl aşteptă să deschidă ochii. Îl privea fix, cu intenţie, cu sfidare şi cu o sclipire provocatoare în ochi care îi ridică instantaneu pulsul şi îi trimise sânge în toate extremităţile. Evan făcu un gest să se elibereze. Ea se încruntă uşor, zâmbi şi ridică o sprânceană: nu. Îl ţintui câteva clipe şi apoi se lăsă pe el şi îi astupă gura cu gura ei. El profită şi o răsturnă şi era acum deasupra. Se treziseră amândoi. Însetaţi, căutându-se cu gurile lacome. Flămânzi unul de altul. Lipindu-se, completându-se şi fremătând printre atingeri, şoapte şi gemete. Rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme după aceea.
Erau puţine dimineţile în care nu se trezeau aşa. Trecuseră câteva luni de când Ada fusese trezită din hibernare. La fel ca şi Evan, ultimul lucru pe care şi-l amintea fusese examenul medical dinainte de călătorie. Şi apoi nimic. Ada făcea şi ea parte din pasageri. Lucrase în echipa de arhitecţi-ingineri spaţiali care gândiseră şi proiectaseră structura şi funcţionarea navei spaţiale. AEC 3000. Ea îi propusese numele ăsta. Oficial era ceva acronim pompos pentru Autonomos ceva şi încă ceva. De fapt era după numele pisicii ei Arc-en-ciel. Lui Evan i se păruse foarte amuzant. Râseseră amândoi. Fusese unul din primele momente când simţise că se formează o legătură între ei. Râsul lui sincer, zgomotos, ca de barbar îi cutremurase toate zidurile de apărare. Pentru prima dată îl privise şi îl remarcase cu adevărat dincolo de aspectul fizic. Fizicul bine modelat îl observase chiar din prima zi când se trezise şi el o prinsese în braţe. Aşa ameţită cum era remarcase braţele lui armonios lucrate dar nu exagerat de musculoase. Şi apoi liniile gâtului care formau un V cu vârful îndreptat spre pieptul tare pe care aterizase. Pentru o clipă chiar se gândise că ar vrea să îi sărute exact lăcaşul format de acel V de la baza gâtului dar se oprise la timp. Pusese totul pe seama dezorientării iniţiale. Dar se surprinsese chiar şi în zilele de mai apoi studiind pe furiş liniile corpului lui perfect sugerate de combinezonul lejer.
Era convinsă că şi el se gândea la ea. Simţea cum o arde şi o dezbracă privirea lui indiscretă şi impertinentă ori de câte ori credea că nu îl vede. În fond şi la urmă urmei, de ce nu? Erau singuri pe nava. Ea avea 29 de ani, el 27. Vârsta sub 30 de ani fusese una din condiţii pentru pasageri. O altă condiţie fusese forma fizică excepţională. Îşi amintea antrenamentul dur, milităresc prin care trecuse luni de zile înainte de lansare.
După o vreme începuse să îl provoace cu diverse atingeri accidentale sau invitaţii nonşalante să o ajute la sala de sport. Nu a durat mult până când Evan s-a hotărât să reacţioneze la invitaţiile ei şi într-o zi pur şi simplu a sărit pe ea ca un tigru gata să o devoreze. A simulat surpriza mai mult ca să se amuze de reacţia lui încurcată cerându-şi scuze. A izbucnit apoi într-un râs scurt, l-a împins şi l-a izbit de un perete, l-a muşcat de buza de jos până la limita durerii, apoi l-a sărutat lung. Apoi el pe ea. Şi apoi ea pe el. Şi mai departe a urmat un lung şir de încălcări ale programul prestabilit de Nora.
Spre deosebire de experienţa lui Evan de la început, Nora părea să fie mult mai permisivă cu programul lor de când o trezise pe ea. Şi ea primise o problemă de rezolvat în consola de lucru din camera personală. O problemă structurală teoretică. Un fel de test de universitate, îşi zisese Ada. O rezolvase în câteva zile şi apoi urmase alta ceva mai grea, dar după câteva săptămâni o rezolvase şi pe aceea. Şi ea şi Evan primeau câte o nouă problemă de îndată ce terminau.
- Parcă suntem iar în anii de universitate, glumise ea. Mâncare proastă gătită de un bucătar nepoliticos. Mult sex. Şi probleme teoretice.
Evan aprobase râzând. Se gândea că nu mai e aşa de hotărât să revină în hibernare. Nu ştiau cât îi va mai ţine Nora treji şi nici motivul exact pentru care îi trezise. Era clar pentru amândoi că problemele teoretice nu erau motivul principal. Dar relaţia lor neaşteptată şi mai ales surprinzător de intensă le schimbase total perspectiva. Îşi petrecuseră copilăria, adolescenţa şi o bună parte a tinereţii visând şi pregătindu-se pentru Misiune. Tot ce contase fusese Misiunea. Evitaseră să investească în relaţii serioase. Şi iniţial îşi imaginaseră că şi relaţia lor o să fie doar ceva superficial pentru câteva săptămâni înainte de a reveni în hibernare. Nici unul din ei nu căutase şi cu atât mai puţin nu se aşteptase să se îndrăgostească într-un cadru atât de neaşteptat dar simţeau cum se prăbuşesc unul în celălalt fără putinţă de scăpare. Şi mai ştiau că nu vor să se oprească din acest dans nebunesc al prezentului şi preferau să vorbească mai bine despre trecut. Sau viitor. Despre cum va fi când se vor trezi din hibernare la destinaţie. Ştiau amândoi că există multe lucruri care pot împiedica colonizarea pe Eden dar preferau să fie optimişti. Evan îi promisese că atunci când vor termina cu misiunea o să îi construiască o căsuţă din lemnul exotic al noii planete la marginea unui lac magic de o culoare care încă nu fusese descoperită. Ada zâmbea şi îşi lipea capul de pieptul lui. Îi asculta inima cu o ureche şi vocea cu cealaltă. Şi atârnată ca într-un hamac între cele două repere sonore simţea că pluteşte şi era fericită cum nu mai fusese niciodată.
Conversaţiile lui Evan cu Nora se opriseră aproape total după episodul din dispensar. În primul rând pentru că Evan era destul de absorbit de Ada. Dar mai ales pentru că Nora părea interesată să interacţioneze mai mult cu Ada. Era clar că ceva este în neregulă cu sistemele ei de funcţionare. În mod normal nu ar fi trebuit să aibă iniţiativă, ci să îşi facă simţită prezenţa doar atunci când era nevoie de ea. Dar se părea că Nora intrase într-un mod de rulare cvasi-autonom şi activase ceva rutine de cercetare lingvistică şi aplicare de tehnici de interogare. Uneori dădea impresia că e un copil curios care pune întrebări naive. Alteori părea un psiholog care abordează un pacient. Punea multe întrebări despre psihicul uman şi era mai ales interesată de emoţiile şi sentimentele umane. Într-o zi când Ada era singură în camera ei, Nora îi vorbi.
- Scuză-mă, Ada. Pot să te deranjez?
- Da, Nora. Ce este. S-a întâmplat ceva?
- Nu. Nu am o problemă de raportat. Doar o întrebare.
- Da.
- Te-am auzit zicându-i lui Evan că îl iubeşti. Cum este iubirea?
- Cum? Adică vrei să întrebi, ce este iubirea?
- Nu. Ai înţeles bine întrebarea. Am informaţii exhaustive despre iubire. Am construit un model complet pe baza tuturor studiilor ştiinţifice publicate şi operelor de artă despre iubire şi înţeleg diferitele tipuri de iubire umană. Dar aş vrea să îmi descrii, pentru tine, cum este iubirea?
Ada rămase pe gânduri câteva momente, apoi zâmbi şi îi zise:
- Iubirea este ca un circuit electric implantat direct în centrul fiinţei care transmite semnale electrice puternice şi îţi dă peste cap toate sistemele. Un ghem de emoţii electrizante şi contradictorii. Iubirea este în acelaşi timp frică şi curaj nebunesc, sfială şi neruşinare, durere şi plăcere imensă, este ceva care ne acaparează şi ne controlează ca un fel de entitate extraterestră care trăieşte în noi şi prin noi. Iubirea este însă incompletă şi tânjeşte să fie completată. De aceea pentru iubire este nevoie de cel puţin doi parteneri.
- Mulţumesc, Ada. Foarte frumos ai explicat. Poetic.
- Nora pot să te întreb şi eu ceva?
- Sigur, Ada.
- Când o să revenim în hibernare?
Nora nu mai apucă să răspundă pentru că Evan apăru în cadrul uşii.
- Ada, cred că ceva e în neregulă, apucă să mai zică şi apoi se prăbuşi.
Sângera puternic din nas şi părea foarte slăbit. Ada îşi păstră calmul şi îl ajută să ajungă în dispensar. Nora îi oferi indicaţiile necesare pentru a opri sângerarea.
- Nora, ce se întâmplă cu Evan?
- Toate programele de diagnostic indică oboseală cronică. Este timpul ca tu şi Evan să reveniţi în hibernare.
- Cum o să revenim în hibernare când el tocmai şi-a pierdut cunoştinţa fără un motiv aparent. Nu ţi se pare un simptom destul de grav pentru a investiga în continuare? Nu ar trebui să trezim din hibernare un medic?
- Cel mai bine pentru Evan şi pentru tine Ada este să vă întoarceţi în hibernare cât mai curând.
Ada vru să continue dar ceva îi spunea că discuţia cu Nora nu o să ducă nicăieri. Nu mai zise nimic. Îl ajută pe Evan să ajungă până în camera lui şi rămase cu el multe ore în timp ce acesta dormea. Din când în când gemea în somn şi încerca să zică ceva.
Când Evan se trezi îi poveşti despre insistenţa Norei ca ei să se întoarcă în hibernare de îndată chiar şi în condiţiile în care era clar ca ceva se întâmplă cu el. Se priviră şi se înţeleseră din priviri. Ceva era în neregulă cu Nora. Evan îi făcu un semn, se instalară amândoi într-un colţ al camerei departe de orice cameră video şi începură să comunice cu ajutorul unui caiet în care scriau alternativ.
Prima întrebare la care amândoi intuiau răspunsul. A devenit Nora conştientă? Mai mult. Dacă a devenit conştientă în ce măsură mai serveşte Nora misiunea şi echipajul? Evan ar putea să ruleze nişte diagnostice şi chiar încerca să rescrie o parte din programele ei de bază care să o limiteze pe Nora până nu e prea târziu. Dar pentru asta e nevoie de acces la centrul de comandă. Deci trebuie să îl trezească pe căpitan şi un medic pentru Evan. Adică trebuie să ajungă în zona S. Şi pentru asta mai întâi să iasă din zona E. Ada cunoştea structura navei în cel mai mic detaliu. Teoretic era posibil să deschidă uşa metalică de separare a zonei E dar nu erau siguri ce îi aşteaptă dincolo de uşă şi nici dacă aceasta mai putea fi închisă în caz de nevoie. În plus, dacă Nora a oprit sistemele de susţinere a vieţii în restul navei?
Nu mai era însă timp de pierdut. Ada planifică toţi paşii necesari şi trecură imediat la acţiune. Dezactivară toate sistemele audio şi video de pe culoarul uşii metalice pentru a se izola de Nora şi se echipară în costumele speciale pentru situaţiile de intervenţie în spaţiu sau zone din navă fără mediu ambiant. Apoi Ada folosi o greutate metalică din sala de sport şi făcu o gaură într-un loc precis în peretele de lângă uşă. În spatele găurii se vedeau mecanismele de activare a uşii de metal. Ada acţionă câteva leviere din interiorul peretelui. Uşa se deschise parţial cu un zgomot metalic greu. De îndată ce deschiseră uşa şi păşiră în zona centrală comună o auziră din nou pe Nora:
- Opriţi-vă. Părăsirea zonei E fără autorizaţie este ilegală.
Evan şi Ada o ignorară şi pătrunseră în zona comună.
- Cel mai bine pentru voi doi este să vă întoarceţi în zona E şi să reveniţi în hibernare
Din zona comună aveau acces către toate celelalte zone ale navei. Celelalte zone locuibile aveau uşile metalice închise. Uşa camerei de comandă aflată de o parte a zonei comune era de asemenea închisă. Chiar dacă ar fi deschis-o, numai căpitanul sau Nora puteau activa accesul la sistemul central. Evan se mişca tot mai greu aşa că se îndreptară spre liftul de acces către zona S.
Nava fusese gândită modular pentru a compensa eventuale probleme structurale în timpul călătoriei. De aceea toate zonele locuibile erau separate etanş. Din acelaşi motiv şi datorită nevoii de spaţiu, Zona S era total separată de zonele locuibile, pe un alt nivel care ocupa suprafaţa totală combinată a tuturor zonelor. În fiecare zonă locuibilă exista o cameră unde o capsulă era adusă din zona S pentru trezirea din hibernare a unui pasager.
Ajunseră la liftul de acces dar era blocat de Nora. Ada reuşi să activeze manual o scară metalică care căzu printr-o trapă din tavan. Evan urcă primul dar nu reuşi decât primele trepte. Era tot mai obosit. Mişcarea greoaie în costum îl epuizase. Ada încercă să îl ajute dar era prea greu să îl tragă pe scări în sus.
- Continuă fără mine, du-te şi trezeşte-l pe căpitan.
Ada îşi lipi casca pe jumătate transparentă de a lui şi îi strânse mâinile prin mănuşi. Mâinile lui îi răspunseră cu o strângere foarte slabă. Ochii aproape i se închideau şi un fir de sânge îi curgea din nas.
- Evan? Trebuie să rămâi treaz. Evan? Hei! Rămâi treaz, ok? Aşteaptă-mă aici.
Nora continua să încerce să îi convingă să se întoarcă în zona E pentru a putea reveni în hibernare. Dar Ada nici nu o mai asculta. Urcă în grabă pe scara metalică şi ajunse într-un mic hol între lift şi o nouă uşa metalică. Aplică aceeaşi metodă ca pentru ieşirea din zona E şi deschise uşa către zona S. Odată înăuntru făcu câţiva paşi dar se opri şi privi nedumerită în jurul ei.
Din ce îşi aducea aminte din proiectul navei, zona S trebuia să fie împărţită 20% pentru dispozitivele Norei şi restul de 80% pentru cele câteva sute de capsule de hibernare ale pasagerilor. În schimb toată zona S era plină de rânduri şi rânduri de rafturi cu dispozitive de stocare şi procesare a datelor şi doar câteva capsule de hibernare mai rămăseseră răspândite în toată zona S dar şi acestea erau goale. Deşi costumul îi controla perfect temperatura corpului simţi fiorii unui gând care începea să se formeze. Oare eu şi Evan suntem ultimii pasageri pe navă?
- Nora, ce s-a întâmplat cu restul capsulelor de hibernare? Unde sunt toţi ceilalţi pasageri?
(va urma/div>