Exerciţiu de sine

Niciodată nu am ajuns să îmi ating limitele. De frică, niciodată nu mi-am întins destul de mult aripile, cât să simt dacă întinderea doare, cât să aflu dacă e destul vânt ca să mă împingă în sus. Nu le-am văzut măcar cât sunt de largi, dacă ascunse sub alb sunt de alte culori, nu ştiu cât de puternic le e fâlfâitul. Nu ştiu cât de tare ar trebui să împing aerul ca să mă ridic.

Întotdeauna mi-am imaginat că mai am timp. Dincolo de secundele, minutele, orele şi zilele de rutină, mai ghicesc încă, bogate, întinse zone de timp viu, arii de libertate şi de reînceputuri. Poate e o greşeală. Eh, una în plus.

Uneori cred că o să explodez cu atâtea gânduri năvălind în acelaşi timp, aglomerându-se în grămezi dezordonate, zdrobindu-se în căţărare unele peste altele, gemând şi strigându-şi fiecare dreptul de a fi.

Rareori am linişte. Deşi o pândesc, o doresc, prea puţin am parte de momentul acela de egalizare între inspir, expir, clipire şi paşi în ritmul bătăii unui clopot. De aceea le caut probabil, clopotele. Mă opresc uimită de îmbrăţişarea pe care sunetul o dă lumii, vibraţie repetată reuşind să armonizeze şi să suspende între două consecutive dangăte, atâtea nelinişti.

Eu niciodată nu aş minţi ca să distrug. Nu de bună voie, nu cu intenţie, nu ca să scap eu.

Ocazional mă trezesc că îmi visez cu ochii deschişi evadarea în alt corp, în alt spaţiu, în alt timp, într-o altă poveste. Lungesc în minte o plutire, gust interdicţia unei istorii nespuse pe care o simt un pic a mea. Cine ştie ce râmă oi fi fost înainte, visând picioare şi paşi uriaşi deasupra pământului? Cine ştie ce pasăre voi fi?

Am tendinţa aceasta spre pierdere în vise. Uneori chiar în mijlocul unei discuţii concrete, plecând de la o idee mă trezesc ameţită în mijlocul altora, ca într-o câmpie cu mii de maci, invadată de lumină, aproape asurzită de greieri.

Nu sunt împotriva schimbărilor, o smulgere bruscă mă poate duce spre o altă realitate şi începutul e partea mea preferată de la orice poveste. Doar că îmi trebuie un pic de timp cât să tranzitez cu totul dintr-o parte în alta, împrăştiată cum sunt. Atât de des ajung să cotrobăi după cozi de gânduri pierdute dincolo, sub pat, în întuneric.

Aş adora să am o perioadă din viaţă într-o călătorie continuă, cu treceri prin lume, de la munte la mare, prin oraşe şi sate, nevorbind neapărat cu cineva, doar păşind printre oameni, zâmbind, uimită ca un copil, bucurându-mă în linişte.

Aş da orice pentru a găsi pacea. Sau poate că nu. Aş da orice pentru ca ai mei să fie sănătoşi şi fericiţi. Chiar şi pacea. De fapt, fac schimbul acesta în fiecare zi, cu bucurie şi cu tristeţe. Se pare că în fărâma mea dată de timp voi gravita mereu între aceste două locuri, la fel de esenţiale.