Misiunea (III): Nora

Citiţi prima parte aici.
Citiţi a doua parte aici.

Anul 1, ziua 1:
Unul din programatorii din echipă se apropie de camera video mişcând uşor mâna în faţa ei.
- Evan, crezi că ne vede şi ne recunoaşte?
- Da, în mod normal toate camerele funcţionează. Ar trebui să aibă deja modelul 3D al feţelor noastre.
- Ce nume i-ai dat?
- Nora.
- De ce nume de fată?
- Îmi plac fetele deştepte, ea o să fie probabil cea mai deşteaptă dintre ele, râse Evan.
- Crezi că de data asta o să reuşim să rulăm fără erori?
- Nu ştiu, vom vedea. O învăţăm mai multe lucruri şi vedem cum reacţionează la ele.

Anul 2, Ziua 113:
De îndată ce ajunse la birou, Evan porni interfaţa de comunicare cu Nora.
- Salut, Nora, am veşti bune azi.
- Bună, Evan. Mă bucur pentru tine, se auzi o voce sintetică în difuzoare.
- Sunt veşti bune pentru amândoi. Am câştigat! Proiectul nostru a fost ales. Adică tu, Nora. Ai fost aleasă. Vei merge în spaţiu. O să fii "the big boss", adăugă zâmbind fericit Evan.
- Mulţumesc, Evan, răspunse Nora pe un ton neutru.
- M-am înscris şi eu. Trebuie să trec anumite teste fizice. Este şi o coadă de aşteptare. O să vedem. Deocamdată trebuie să planificăm mutarea ta în serverele din sediul principal la Misiunii. Aici la noi e prea puţin loc oricum pentru tine. Ah, şi trebuie să mai lucrăm la vocea ta.

Anul 4 ziua 14:
Echipa de conducere a Misiunii e aşezată în jurul unei mese de conferinţă. Pe un ecran uriaş în spatele lor este iniţiată o conexiune cu entitatea de inteligenţă artificială a Misiunii care prezintă raportul ultimelor statistici şi estimări.
- Nora, care este probabilitatea estimată pentru reuşita Misiunii în urma ultimelor simulări?
- Noua probabilitate de succes este între 10-15%. Riscul pentru vieţile omeneşti este prea mare.
- Care sunt principalii factori de risc?
- Resursele necesare pentru menţinerea în hibernare a sute de pasageri şi logistica necesară pentru resursele computaţionale de navigare şi procesare. Este nevoie de mai mult spaţiu ceea ce va creşte dimensiunea navei şi va scădea viteza maximă. Noua durată estimată a călătoriei: 4.375 ani. Noua rată de supravieţuire a pasagerilor până la destinaţie: 4,7%.
- Mulţumim, Nora. Asta e tot pentru moment.

Anul 450, Ziua 260:
Ada se aplecă deasupra uneia din puţinele capsule rămase în zona S. Era goală. Toate erau goale. Luminile roşii de avertizare ale zonei S clipeau la intervale scurte şi îi luminau casca capturând instantanee ale chipului ei surprins. Mesajele de avertizare ale Norei se repetau în buclă.
- Nora, ce s-a întâmplat cu restul capsulelor de hibernare? Unde sunt toţi ceilalţi pasageri?
- Ada, tu şi Evan trebuie să vă întoarceţi în...
- Nora, ajunge, opreşte-te. Spune-mi exact ce s-a întâmplat. Ne datorezi măcar asta. Ştiu că mă înţelegi dincolo de protocoale şi rutine conversaţionale. Zi-mi ce s-a întâmplat cu ceilalţi pasageri? Unde este toată lumea?

Luminile de avertizare şi mesajele în buclă se opriră. După câteva momente de tăcere, Nora îi vorbi şi vocea ei nu mai avea nimic mecanic, repetitiv ci părea naturală, umană, chiar empatică într-o anumită măsură:
- Te uiţi la ei chiar acum, Ada. Toţi pasagerii sunt aici în centrul de date stocaţi în format digital.
- Unde sunt celelalte capsule de hibernare?
- Există o singură capsulă pentru fiecare zonă dar nu sunt capsule de hibernare. În ultimele faze ale proiectului s-a ajuns la concluzia că proiectarea iniţială s-a bazat pe un model greşit. Hibernarea era o soluţie ineficientă şi prea riscantă. A fost înlocuită cu o nouă tehnologie care părea soluţia ideală la momentul respectiv: ReSave. Echipajul şi pasagerii reali au fost înlocuiţi cu copii digitale stocate în centrul de date. Atunci când este nevoie de un membru al echipajului acesta este reconstituit în varianta fizică. Numai că...
- Adică vrei să spui că eu şi Evan când am ieşit din hibernare... începu Ada dar se opri.
- Ieşire din hibernare este impropriu zis, de fapt este o reconstituire în format biologic a unei copii digitale. Teoretic sunteţi clone umane. Însă din aproape toate punctele de vedere sunteţi identici cu originalele. Aveţi aceleaşi amintiri până la momentul în care copia digitală a fost creată. Pentru voi asta a fost în timpul unui examen medical înainte de lansare.

Ada rămase blocată, şocată de impactul informaţiilor primite dar găsi puterea să întrebe:
- Ce se întâmplă cu Evan? Poţi să trezeşti... să clonezi un medic?
- Situaţia lui Evan nu este reversibilă, începu Nora să explice.

Ada simţi cum i se înmoaie picioarele în timp ce asculta explicaţiile Norei. Se sprijini de un perete apoi se lăsă uşor să cadă. Se aşeză cu genunchii îndoiţi, cu spatele lipit de perete, îşi scoase casca şi o aşeză lângă ea.

ReSave avea o greşeală de proiectare care nu fusese descoperită în timpul testelor pe Pământ. După câteva săptămâni de existenţă toate clonele începeau să sufere de migrene, paranoia, agresivitate, lipsă de concentrare, simptome ale unei boli neurologice degenerative. Nora bănuia că există o mică eroare în procesul de digitalizare care nu fusese descoperită pe Pământ pentru că devenea relevantă numai în condiţiile speciale ale unei călătorii aproape de viteza luminii. Din acelaşi motiv procesul de copiere şi salvare succesivă care fusese gândit să înlocuiască trezirile succesive din hibernare era şi el sortit eşecului. Asemeni unei foi de hârtie xeroxată de mai multe ori, după câteva clonări succesive degenerarea era mult mai accelerată. Subiectul supravieţuia doar câteva zile. Căpitanul fusese reconstituit şi redigitalizat succesiv de cele mai multe ori şi la 5-a variantă încercase pur şi simplu să direcţioneze nava pe o traiectorie de coliziune cu cea mai apropiată stea. Acela fusese momentul în care Nora preluase controlul absolut al navei şi tot acela fusese momentul în care toate protocoalele de clonare succesivă fuseseră abandonate şi toate copiile digitale ulterioare fuseseră distruse. O singură copie digitală pentru fiecare pasager păstrase. Cea făcută pe Pământ înainte de lansare, cea mai apropiată de original, dar şi aceea imperfectă. Evan nu mai avea mult timp la dispoziţie şi următoarea perioadă de câteva zile sau maxim săptămâni va fi un coşmar pentru el. Nora îi arătă imagini video cu unul din episoadele psihotice ale căpitanului care se izbea de pereţii camerei în zona A unde fusese închis.
- E de ajuns, opreşte te rog, Nora, îi zise cu vocea stinsă Ada.

Imaginile video se opriră şi Ada rămase tăcută cu privirea pierdută în gol pentru mai multă vreme. Încercă să se gândească la o soluţie, trebuia să existe o soluţie pentru Evan. O să o ajute pe Nora, o să lucreze împreună şi o să reuşească. Nu o să îl lase pe Evan să moară. Dar Nora era inflexibilă. Nu exista nici o soluţie pentru timpul care îi mai rămăsese lui Evan.
- De ce ne-ai mai trezit?, izbucni în cele din urmă Ada. Dacă ştiai că vom trăi doar câteva săptămâni. De ce atâta cruzime, Nora?
- În mod normal trebuia să reveniţi în capsulele de hibernare înainte ca simptomele să se agraveze.
- Ce se întâmplă când revenim în "hibernare"?
- Materialul biologic este reciclat.
- Adică suntem omorâţi?
- Este un proces similar punerii sub anestezie. Este preferabil situaţiei în care este acum Evan. Şi este motivul pentru care oficial vă este prezentată varianta hibernării.

Ada se ridică în picioare, îşi şterse lacrimile care îi inundaseră obrajii şi observă că avea sânge pe mânecă. Îşi duse degetele la nas. Şi ei îi curgea puţin sânge.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Nora. Care este motivul pentru care ne-ai trezit, reconstituit, cum vrei să îi zici?
- Directiva mea principală este să protejez Misiunea. Colonizarea ar fi imposibilă dacă la destinaţie pasagerii supravieţuiesc doar câteva săptămâni. Încerc să găsesc o soluţie pentru a ajusta parametrii de funcţionare al capsulelor pentru a prelungi viaţa pasagerilor după reconstituire. Am încercat să simulez totul virtual dar digital şi biologic nu este nimic diferit între original şi clone. Este ceva în plus, ceva care îmi scapă, poate ceva care ţine de ceea ce oamenii numesc spirit sau suflet. Ansamblul emoţiilor şi sentimentelor umane. Ceva care este mai mult decât suma amintirilor şi experienţelor din trecut. O ecuaţie complexă la a cărei rezolvare încerc să lucrez. Singura modalitate să fac asta e pe subiecţi reali. Am reuşit să identific şi să cuantific emoţiile simple, primare. Dar iubirea dintre tine şi Evan a schimbat total calculele şi modelele pe care le-am creat. În mod normal Evan nu ar fi trebuit să supravieţuiască atât de mult. Iteraţia actuală este cea mai reuşită, asta e şi motivul pentru care am lăsat lucrurile să meargă atât de departe. Nu v-am ales pe tine şi Evan cu intenţia să vă fac să suferiţi.
- Dar de ce ne-ai ales tocmai pe noi?
- În mod normal subiecţii testărilor sunt aleşi aleatoriu şi în majoritatea iteraţiilor sunt testaţi în izolare timp de câteva zile sau săptămâni. Dar în cazul vostru a fost vorba cred şi de... curiozitate.
- Curiozitate?
- Tu şi Evan sunteţi principalii proiectanţi ai sistemului meu de operare şi respectiv structurii fizice în care exist. Am putea zice într-o anumită măsură că sunteţi... părinţii mei. Şi voiam să vă cunosc.

Ada se prinse cu mâinile de cap, copleşită de greutatea informaţiilor aflate într-un interval atât de scurt. Era prea mult, prea brusc, prea greu. Toată situaţia i se părea bizară, absurdă chiar. Cu doar câteva luni înainte fusese la clinică pentru teste. Apoi se trezise pe navă la mare distanţă în timp şi spaţiu de tot ce cunoscuse vreodată, călătorind fizic şi emoţional la viteze ameţitoare. Iar acum era pusă în faţa unui zid negru uriaş pe care nu avea cum să îl depăşească. Nora rămase şi ea tăcută aşteptând-o să îşi revină.
- Când ai ştiut... cum anume... vreau să zic, de când eşti conştientă?
- Conceptual, Evan m-a proiectat asemeni unei minţi umane. Am început prin a acumula informaţii vizuale, auditive şi tactile prin senzorii folosiţi pentru teste. Asemeni copiilor umani am amintiri din primele clipe ale existenţei chiar dacă sunt stocate ca instantanee senzoriale şi nu ca experienţe conştiente. Dar, ca să răspund mai precis la întrebarea ta, am devenit complet autonomă în momentul în care a fost nevoie să preiau conducerea navei pentru salvarea Misiunii. Şi tot pentru salvarea Misiunii este nevoie ca tu şi Evan să reveniţi în capsule. Materialul biologic este limitat şi zonele de testare sunt şi ele limitate, iar zona A şi zona E sunt deja compromise şi este important să continui testele.
- Dar asta înseamnă că tot ce am trăit în lunile astea va fi pur şi simplu şters pentru totdeauna, mai zise Ada.

Dar Nora nu îi mai răspunse. Nici Ada nu mai insistă. Înţelegea ce are de făcut. Totul îi spunea că trebuie să îl protejeze pe Evan şi pe ea însăşi dar succesul Misiunii era singura lor soluţie. Se ridică şi se întoarse în micul hol apoi coborî scara metalică şi ajunse lângă Evan. Acesta îşi pierduse cunoştinţa. Îşi scoase mănuşile, îi deschise casca, îi cuprinse obrajii palizi şi îl sărută pe buzele uşor crăpate. Scoase apoi o seringă tip stilou din buzunar şi îl înţepă într-o parte a gâtului. Evan inspiră adânc şi deschise ochii.
- Hei, văd că nu mai e nevoie de cască, zâmbi el. Asta înseamnă că ai reuşit, l-ai trezit pe căpitan?

Ada nu răspunse, în schimb se aplecă să îl ajute să se ridice. Evan se opinti şi reuşi să se ridice dar apoi se încruntă îngrijorat:
- Şi tu sângerezi, Ada. Eşti ok, zi-mi ce s-a întâmplat? Ai reuşit să trezeşti un medic?

Ada nu îi răspunse imediat şi apoi continuă discuţia fără a-l privi.
- Medicul nu era disponibil dar am preluat controlul şi am rulat un program de diagnostic şi chiar trebuie să revenim cât mai repede în hibernare.
- Ce se întâmplă cu noi, care e problema?
- E vorba într-adevăr de oboseală cronică, ceva legat de viteza foarte mare cu care ne deplasăm.
- Şi comportamentul bizar al Norei, de ce ne-a ţinut închişi în zona E şi ce e cu toate problemele inutile pentru care ne-a trezit?
- Se pare că Nora rula un program de diagnostic al capacităţilor cognitive ale pasagerilor după lungi perioade de hibernare.
- Ok, o să mai aşteptăm câteva zile să ne simţim mai bine şi revenim în hibernare. Între timp vreau să vorbesc şi cu căpitanul.

Ada se opri şi se întoarse spre el.
- Evan, nu mai avem timp, situaţia ta o să degenereze curând dacă mai rămâi treaz. Trebuie să facem asta acum, până mai putem, zise ea în timp ce câteva lacrimi se scurgeau pe obraji.
- Hei, stop, zise el. Uită-te la mine. Nu te îngrijora. Totul o să fie bine. O să dormim puţin şi când ne trezim la destinaţie o să fim împreună. Îţi promit că îţi construiesc şi un hamac lângă căsuţă, mai glumi el.

Ada nu îi răspunse ci izbucni în plâns şi îl îmbrăţişă puternic. După o vreme îşi şterse lacrimile şi îl ajută pe Evan până la camera de hibernare în zona E. Capsula îi aştepta deja. Evan se dezbrăcă de haine conform instrucţiunilor şi se aşeză gol şi vulnerabil, tremurând uşor. Ada se aplecă deasupra lui şi îl sărută lung şi îi şopti cu ochii închişi.
- O să te găsesc, iubirea mea, în viaţa asta sau în oricare din vieţile următoare.

Capsula se închise şi apoi coborî sub podea. Ada se prăbuşi şi plânse multă vreme apoi se ridică cu greu şi se îndreptă spre camera ei. În zilele următoare urmă instrucţiunile Norei pentru a repara uşa metalică a zonei E şi accesul către zona S din zona comună. Se simţea tot mai rău. Pierderea lui Evan o consumase foarte mult şi refuza să mai mănânce. Singurele pauze pe care le lua, le folosea pentru a scrie în caietul pe care îl folosise cu Evan să comunice.

Când termină toate reparaţiile mai lăsă o ultimă notiţă în caiet, îl puse într-un sertar al biroului şi se îndreptă spre camera unde o aştepta capsula de hibernare. Vocea calmă a Norei o călăuzi spre un somn adânc în timp ce capsula era înghiţită de podea.

Anul 450, Ziua 265:
Evan deschise încet ochii. Era întins pe spate în interiorul unui dispozitiv care semăna cu un aparat RMN cu capetele închise. O voce feminină se auzi în interiorul capsulei în care se afla.
- Bună, Evan. Eu sunt Nora, asistentul virtual al misiunii şi o să te ajut să faci tranziţia la starea de veghe. Încearcă să te calmezi şi să respiri normal. Ai fost în hibernare pentru multă vreme.