Scrisorile Yvonnei

1 decembrie 2019

Dragă doamnă, mă bucur să văd trecând zilele, căci asta ne apropie revederea. Pe 11 februarie avem consultaţia, la ora 09 şi 20 de minute. Sper că anul acesta nou care se apropie, să se dovedească minunat, vesel, surprinzător. Sper ca Domnul să vă păstreze sănătatea, ca să puteţi munci mai departe.

A mea sănătate, recunosc, face ca un barometru, cu puţine zone înalte şi din ce în ce mai dese şi deprimante zone joase. O să vă povestesc. Am consultat un ORL-ist din cauza ameţelilor pe care le am şi culmea, totul e bine, dar ele continuă. Doctorul meu de familie spune că e doar vârsta. Eu cred că sunt sechele după o alergie la un antibiotic luat recent.

Cred că trebuie să văd un specialist, dar, oare, care? Dimineaţa e cel mai dificil, ameţesc ridicându-mă din pat. Eu mă stăpânesc cât pot de bine, dar picioarele nu-mi mai sunt ferme. Dimineaţa nu pot nici să scriu, mâna dreapta nu mă mai ascultă, fac mâzgăleli. Doar seara spre ora 18, scrisul meu devine prezentabil, mai lizibil.

Cred că am luat în greutate un pic, în sfârşit am pofta de mâncare, ceea ce e rar. Mă întreb ce o să mi se mai întâmple, ultima aventură fiind că am un braţ plin de broşe metalice şi o agrafă în claviculă. Ştiu că am 91 de ani, dar brusc, după antibioticul acela, parcă nu mă mai regăsesc.

Nu mai ţin la viaţă, dar problema principală este de a-mi obţine documentele pentru eutanasia anticipată şi asta mă contrariază enorm. Nu reuşesc să găsesc martori pentru a fi totul în regulă, ideea de eutanasie probabil îi impresionează, deci nu vor să notez numele lor, adresa, numărul de telefon şi faptul că atunci când momentul va veni, ei să certifice că a fost în mod clar dorinţa mea.

Doctoriţa reumatolog a notat dorinţa mea în unul dintre protocoalele de consultaţie, dar a menţionat că e de acord să fie martor doar dacă nu sunt într-o stare bună de sănătate. Dar atunci cine ar şti ce vreau şi cine s-ar ocupa de asta? Nu vreau să devin senilă, să vegetez într-un scaun rulant, dependentă. Dacă nu o să mai pot vorbi? Toate aceste întrebări mă perturbă mult, nu ştiu cum să procedez. Nu mi-e frică de moarte, dar de suferinţă?

Dumneavoastră odihniţi-vă, recuperaţi-vă forţele, am avut noroc cu dumneavoastră ca medic. Vă mulţumesc infinit, sunt sigură că aveţi un viitor minunat în faţă. Sper că Dumnezeu să vă păstreze în bună sănătate, avem nevoie de dumneavoastră.

Vă trimit urările mele de bine!
Salutări sincere, Yvonne.


29 decembrie 2019

Doamna doctor,

Simt tot felul de simptome uşoare, dar bizare, dimineaţa când cobor din cameră ca să îmi iau micul dejun, ceea ce mă face să adorm din nou, până la prânz. Apoi, însă, nu mai pot dormi noaptea. De asemenea mă dor mâinile, o fi artroza? Uitaţi ce deformat îmi este scrisul dimineaţa, abia târziu după-amiaza îmi regăsesc scrierea normală.

Am să declar ceva răutăcios acum pentru medicii mei, dar să ştiţi că tratamentele voastre nu prea funcţionează. De 4 ani tot iau calciu şi vitamina D şi iată că îmi pierd vizibil capacităţile. Sunt tot mai hotărâtă pentru cererea mea de eutanasie anticipată. Asta se face oare la spital? Mama mea a murit acolo, mi-aş dori mult azi să fiu eu în locul ei. Oare este o zonă de veghe după deces la spital, ca să nu fiu transportată la funerarii? Dacă nu, cel mai aproape loc e peste drum de spital, l-am văzut de pe geamul biroului dumneavoastră, la ultima consultaţie. Mă contrariază toate detaliile acestea, căci nu aş vrea să dau de lucru în plus celor care lucrează la spital.

Numărul de telefon de la camera mea, la azil, este aici, notat în colţul hârtiei.

Salutari sincere,
Yvonne.


20 ianuarie 2020

Doamna mea, nu mă simt deloc bine. Nu mă pot ţine pe picioare fără să mă susţin de pereţi, mă împiedic şi mi se împleticesc picioarele din cauza ameţelii, deşi muşchii îmi funcţionează.

Nu sunt mulţumită de medicul înlocuitor, al meu a murit în decembrie, cât aş vrea sa fiu în locul lui. Doctoriţa cea nouă mă vizitează o dată pe lună, dar mi-am notat pe calendar şi nu am văzut-o de 5 săptămâni. A notat că vine pe 10 ianuarie! Sunt închisă în camera mea aproape toată ziua, abia spre ora 16 am reuşit azi să mă ridic din pat şi să cobor. Aşa am aflat de la o asistentă că doctoriţa sunase cu câteva ore înainte că nu poate veni şi a schimbat data de vizită. În plus, e exact pentru 11 februarie, când aveam consultaţia cu dumneavoastră. Eram doi care o aşteptam, celălalt pacient fusese informat, dar eu nu.

Am trecut în noiembrie printr-o bronşită cruntă timp de două săptămâni, probabil o gripă care s-a complicat, apoi după antibiotic am făcut o alergie şi am rămas cu ameţeli permanente. Am simţit instantaneu efectele secundare, până în moalele capului, soţul fiicei mele era de faţă. L-am avertizat, să ştii că voi muri, pentru că nu voiam să îi fie frică. Dar tot nu am murit.

Apoi din cauza vertijului, am căzut cu tribuna pe scări, 3 etaje consecutive. Am suferit ca o martiră, iar doctoriţa a plecat în vacanţă şi mi-a lăsat numărul unui medic înlocuitor. De asta acum o aşteptam cu nerăbdare, căci între timp devin din ce în ce mai slăbită şi mai deprimată.

Cum o să procedez pentru cererea mea de eutanasie? Sunt o moartă verticală? De ce nu reuşesc să mai scriu? Nimic nu se schimbă spre bine şi toată aşteptarea asta mă exasperează şi mă descurajează. Cu cei vârstnici trebuie totuşi să fii vigilent, serios, prevenitor când eşti medicul lor, nu să aştepţi să se agraveze, să devină cum mi-a zis în noiembrie geriatrul acela, o catastrofă ambulantă.

Oricum, trebuie să anulez consultaţia cu dumneavoastră, vă rog să îmi daţi o dată ulterioară, când sunteţi disponibilă.

Salutări cordiale,
Yvonne.
P.S. Când eram tânără, scriam mult, de asta mă supără incapacitatea aceasta care se agravează. Vă trimit o povestioară pe care am publicat-o cândva într-un ziar.

Povestioara Yvonnei este despre dorinţa ei din copilărie de a avea o păpuşă. Părinţii ei, imigranţi sicilieni, nu erau destul de înstăriţi pentru a-i face cadouri. Prima ei scrisoare către Moş Nicolae, la scoală, i-a adus şi primul cadou, dar, iarăşi, nu cel dorit, ci doar o eşarfă şi o căciulă.

Yvonne nu a mai ajuns în consultaţie. A murit în camera ei la azil pe 20 martie, se presupune că de consecinţele bolii covid-19. Ca majoritatea bătrânilor din azilul ei, nu a fost testată şi nu s-a pus problema ducerii la spital pentru a fi tratată, locul ei fiind ţinut liber pentru cineva mai tânăr, cu şanse mai bune de a recupera. Sfârşitul ei nu s-a petrecut aşa cum şi-ar fi dorit.

Din viaţa ei mai am, martore umile, nişte foi de hârtie primite mult mai târziu. Deşi ele vorbesc despre moarte, în fiecare paragraf vibrează nevoia fiinţei vii de a fi văzută, recunoscută, ascultată.