Capitolul -1
Faţa mea e faţa mea. Nu e faţa unui ucigaş. Mâinile astea pline de sânge. Sunt mâinile mele. Pline de sânge. Le frec calm cu săpun şi apoi le clătesc cu apă ca şi cum ar fi murdare de vopsea sau sirop de cireşe. Nu arată ca nişte mâini de ucigaş. Dar mâinile mele au ucis. Eu am ucis. Şi nu a fost deloc cum credeam că o să fie. Credeam că o să fie greu. Dar mâinile mele au înfipt cuţitul cu atâta uşurinţă încât am crezut că am ratat ţinta. Dar nu am ratat-o. Nici măcar o singură dată. Şi fiecare lovitură parcă a fost amplificată de o forţă nevăzută. Un înger negru care mă îmbrăţişa de la spate şi îmi sufla în ureche: "Încă o dată. Şi încă o dată. Încă. Măcar. O daaaa... tăă.". Un înger aplecat asupra mea ca o umbră ghidându-mi mâinile cu aripile lui negre. Şi pumnul meu care strângea cuţitul cu voluptate. Pielea palmelor mele una cu plăselele de lemn vopsit negru. Oţelul lucios şi ascuţit ca o prelungire erectă a voinţei mele neclintite de a ucide, de a distruge, de a răpi o viaţă şi a o poseda total şi definitiv.Credeam că o să mă simt vinovat. Credeam că o să fiu consumat de remuşcare ca Raskolnikov. Că o să realizez cu groază că eu nu mai pot trăi sub acelaşi cer cu alte fiinţe umane care nu au ucis. Nu până nu voi fi pedepsit pentru crimele mele. Dar nu am simţit vină. Doar plăcere. O plăcere nouă, o plăcere aproape sexuală dar fără a avea nimic sexual. Am simţit viaţa care se scurgea din victimă. Am simţit-o la mine sub piele. Ca un transfer de putere şi de energie din ochii care se stingeau direct în ochii mei care primeau destinul frânt. Noua viaţă care sclipea acum în ochii mei şi se răspândea spre toate organele mele interne şi îmi fremăta sub piele până în vârful degetelor. Am simţit viaţa furată şi poate pentru prima dată am simţit că trăiesc şi sunt viu. Exaltare, extaz, dar nu vină. Nu mi-a păsat de viaţa curmată. Nici de vieţile celelalte care erau legate de ea şi care poate acum vor fi deşirate şi nu se vor mai reface niciodată. Şi sper că nu voi fi pedepsit pentru asta. Pentru simplul motiv că vreau să o fac din nou. De data asta însă voi avea grijă să nu repet greşelile făcute prima dată.
Mâinile mele pline de sânge mai devreme sunt aproape curate acum. Şi hainele mele pătate neglijent de sângele victimei le ard în curând. Şi maşina mea în care a trebuit să îi car cadavrul o voi curăţa apoi. Tot ce contează acum este să nu fiu prins. Să nu fiu oprit. Şi pentru asta voi face orice. Mă simt eliberat de această constrângere care mi-a fost impusă arbitrar. Cred că dacă oamenii ar şti cât de plăcut este să omori ar fi mult mai multe ucideri decât sunt. Probabil că societăţile s-ar prăbuşi şi atunci ar fi destul de greu să mai găseşti victime. E mai bine aşa. Numai unii din noi suntem iniţiaţi. Voi restul trăiţi liniştiţi vieţile voastre liniştite şi dormiţi liniştiţi nopţile voastre liniştite. Şi rugaţi-vă la cine vreţi voi să nu vă întâlniţi cu cei ca mine.
Data viitoare nu voi mai şovăi. Data viitoare nu voi mai acţiona nepregătit. Data viitoare nu voi mai permite victimei nici măcar jumătatea de şansă pe care a avut-o de data asta. Data viitoare groapa va fi săpată dinainte când e frumos afară, nu noaptea pe ploaie. Data viitoare voi aduce folii de plastic la mine, nu va mai fi nevoie să improvizez un înveliş dintr-un covor. Şi acum mă chinui degeaba să şterg pata asta de sânge din portbagaj. Cel mai probabil va trebui să incendiez maşina asta acum. Dar asta ar fi suspect. Mai bine probabil să scot tapiţeria. Să desfac şi să curăţ toate şuruburile şi îmbinările. Şi apoi să frec şi să revopsesc totul.
Dar mă rog, să nu vă plictisesc cu toate detaliile astea. Tot ce trebuie să ştiţi este că mă voi gândi la cele mai mici amănunte. Ca un păianjen care îşi construieşte cu migală plasa voi adăuga fir cu fir fiecare detaliu la planul crimei perfecte. Da aţi citit bine. Crimele perfecte există. Faptul că nu aţi auzit voi de ele e doar dovada că nu au fost încă descoperite. Crimele perfecte de multe ori nici nu sunt neapărat capodopere de planificare inteligentă. O crimă perfectă are în general două ingrediente principale: victima potrivită şi puţin noroc.
Trebuie să alegi victimele cu multă grijă. Ca un animal de pradă ascuns în iarba înaltă a savanei care pândeşte cu răbdare ţinta potrivită. Cei pe care nu îi va căuta nimeni prea mult. Cei cărora nu le va fi dus dorul şi nu vor atrage atenţia publica. Care devin doar nişte statistici. Nişte numere de dosare nerezolvate, prăfuite în cutii uitate, depozitate pe rafturi în clădiri fără lumină naturală. Şi la fel ca un animal de pradă am o predilecţie pentru anumite ţinte. Cei care fac rău altor semeni, mai ales cei care fac rău celor care nu se pot apăra. Îi consider parametrii negativi în ecuaţia generală a existenţei umane. Toată lumea are de câştigat prin eliminarea lor.
O să fiu sincer. Nu o fac neapărat pentru voi sau poate nici măcar pentru a răzbuna victimele lor. O fac pentru mine. În primul rând de plăcere. Şi apoi fiindcă e mult mai uşor să scapi nepedepsit dacă omori pe cineva căruia i se doreşte moartea. În plus mulţi dintre ei sunt persoane de interes pentru poliţie şi de cele mai multe ori se consideră că e o reglare de conturi în lumea interlopă şi dosarele sunt uitate în fundul unui sertar. Majoritatea oamenilor probabil nu vor afla niciodată. Nu scrie nimeni articole lacrimogene despre încă un dealer de droguri dispărut. Sau despre un traficant de carne vie ucis într-o alee.
Nu zic că e uşor. O nu. Cei care îşi proiectează pornirile cele mai abjecte asupra altora prin violenţă sunt al dracului de circumspecţi şi de atenţi. E mult mai uşor să omori jumătate de autobuz de navetişti fără ca cealaltă jumătate să îşi dea seama decât să reuşeşti să prinzi în plasă una din ţintele mele. Se aşteaptă ca cineva să le ceară socoteală. Dar nu se aşteaptă la mine.
Prima dată am avut şi noroc. Dar nu voi mai lăsa pe seama hazardului pe viitor. Voi exersa şi voi planifica şi cu fiecare nouă pradă voi deveni mai atent la detalii, mai decisiv în aplicarea planului gândit minuţios în întunericul din spatele ochilor mei. Nu mă interesează gloria, nu mă motivează vanitatea sau recunoaşterea de orice fel. Din contră, intenţia mea e să rămân în umbră, pierdut în mulţime, printre voi, unul dintre voi. Urmându-vă paşii pe cărările bătătorite ale rutinelor şi ritualurilor voastre. Privind în oglinda existenţelor voastre ca în suprafaţa perturbată a unui lac în care arunci cu pietre-întrebări şi te aştepţi să găseşti răspunsuri în haosul creat.
Capitolul -14
Faţa mea e tot faţa mea. Nu s-a schimbat nimic. Sunt acelaşi care am fost dintotdeauna. Nu m-aţi luat în seamă. Nici acum nu o faceţi. Voi cei care citiţi acum. Credeţi că vă uitaţi la mine şi mă cunoaşteţi. M-aţi văzut de atâtea ori aşezat în autobuz privind pe geam. M-aţi cântărit câteva secunde în timp ce mergeam pe strada şi aţi concluzionat rapid că mă cunoaşteţi. Că îmi ştiţi valoarea şi ştiţi exact cine sunt, ce fac. Probabil ceva fără importanţă. Un ochelarist. Un tocilar. Un prostalău. Un băiat simplu. Un nimeni. Un fraier. Astea sunt etichetele mele şi le port pe faţă ca o mască. O mască creată din părţi ale chipurilor voastre ca într-un joc cadavre exquis în care sunteţi participanţi fără voie. Un zâmbet docil de aici, o încruntare mirată de acolo, nişte îngrijorare simulată de dincolo. O mască ce ascunde adevăratele mele intenţii. Pe care le veţi descoperi când va fi prea târziu. Când deja veţi fi prinşi în plasa întinsă cu grijă. Când veţi fi imobilizaţi aşteptând deznodământul final. Atunci când va cădea masca şi veţi căuta privirea mea ca să imploraţi milă vă vor întâmpina în schimb două găuri negre. Degeaba veţi plânge disperaţi cu vocea tremurândă. Degeaba veţi încerca să negociaţi şi să îmi oferiţi orice credeţi voi că aş putea să vreau ca să vă cruţ. În zadar veţi căuta o rază de umanitate în ochii mei. De milă. Empatie. Aceste concepte îmi sunt străine.
Nu m-a interesat niciodată să aflu de ce. Pot ghici câteva motive. Copilăria mea. Traumele din trecutul mai îndepărtat sau mai recent. Formarea mea. Poate că sunt ceea ce sunt pentru că voi m-aţi creat aşa. Mediul în care am trăit. Probabil sunt un caz clasic frumos explicat undeva într-o carte frumos scrisă de o minte frumoasă. O minte frumoasă care încearcă să pătrundă în minţile urâte. Sunt convins că există o pagină într-un capitol dintr-o carte despre ştiinţa răului şi probabil poza mea ar trebui pusă acolo. Puteţi folosi aceeaşi poză pe care o folosesc pentru felicitările de Crăciun. În care zâmbesc simplu din spatele ochelarilor supradimensionaţi. De câte ori aţi aruncat felicitarea fără să priviţi cu adevărat la ochii din spatele ochelarilor?
Nu îmi pasă de ce sunt ceea ce sunt. Vă las pe voi să vă bateţi capul. Ştiu doar că tot ce mi s-a întâmplat şi tot ce am trăit până acum m-a adus în acest punct al existenţei când am descoperit în sfârşit sensul vieţii. Secretul unei vieţi fericite este pur şi simplu să faci ceea ce îţi aduce plăcere. Viaţa este o călătorie. Şi sensul unei călătorii este oferit de destinaţie. Sensul vieţii este aşadar moartea. Iar eu trăiesc prin moartea victimelor mele mai mult decât trăiesc o mie de oameni normali în vieţile lor monotone puse cap la cap sau în paralel. Cum vreţi voi să le alăturaţi. Ar mai fi multe de zis dar trebuie să vă las acum. Sunt puţin ocupat cu un oaspete special pe care l-am invitat în camera mea de lucru. Îl cheamă Simon, este un pedofil violator în serie şi mai are doar câteva ore de trăit.