Joi seara

Băieţelul se juca liniştit cu beţele şi cuburile lui pe podea. Unu, doi, tlei, arunca el piesele de lemn. Blavoo, se aplauda singur. Îl prinse pe tati de un crac de pantalon şi se uită în sus spre el. Adulţii păreau însă supăraţi.

Era deja ora 22 şi în jurul copilului toată casa era întoarsă cu fundul în jos. Părinţii se agitau, cotrobăind în mobile, ridicând şi aşezând cutii, trăgând de lucruri.
- Unde este? se enervă tatăl.
- Nu ştiu, se smiorcăia mama.
- Dar unde ai văzut-o, ultima dată?
- Pe lângă chiuvetă, cred.
- Păi nu este, răscoli el printre vase. Dimineaţa a plecat cu ea la creşă, că doar eu l-am dus, era legată de năfrămuţă. Când l-ai adus, unde ai pus gentuţa lui?
- M-am uitat deja în gentuţă, nu e acolo.
- Deci ai luat-o din gentuţă şi unde ai pus-o?
- Nu îmi aduc aminte, eram obosită, de obicei o pun lângă chiuvetă, se ţinu ea de frunte, încercând să revadă scena în minte.
- Nu e lângă chiuvetă, asta am stabilit. Deci, înainte? insistă el.
- Nu ştiu, nu ştiu, iţi zic, dădu ea din mâini, exasperată, poate a scăpat-o pe drum, mă duc să o caut în maşină.

Ieşi cu lanterna în faţa casei, se împiedică de nişte scânduri, aproape să se întindă în noroi. Numai becuri chioare pe strada asta, se gândi. Scotoci pe lângă scaunul din spate, se uită în bord, în portbagaj. Reveni spăşită.
- Nu e.

El cotrobăia prin sertarele de sub blatul de bucătărie.
- Erau cel puţin două, că doar aveam o rezervă tocmai pentru o situaţie ca asta, mormăia, cu nasul între furculiţe, containere de plastic şi paie.
- Mă duc să mă uit în maşina ta, anunţă ea.
- Pf, făcu el, poţi să cauţi liniştită, nu e acolo.

Într-adevăr, după încă o excursie în întuneric şi noroi şi după investigaţie cu lanterna pe sub scaune, nu găsi nimic în maşina lui.

De negăsit în pătuţ. Sub pătuţ. În cărucior. Sub cărucior. În coşul de gunoi. În maşina de spălat haine. În adidaşi. În geanta ei. În cutia pentru chei şi acte.

Copilul se ţinea după ei prin casă, ameţit de somn. Cucu, striga el de după câte un colţ. Bau, apărea, descoperindu-şi faţa.
- Asta e, concluzionă tatăl pe la unşpe. ÎI dăm un biberon cu lapte şi îl băgăm la somn.


După biberon, tati a pus muzica de nani pui şi mami i-a dat năfrămuţa lui de îmbrăţişat. După ce supse însă un colţ de năframă, mititelul se puse pe urlat. Ce era cu părinţii ăştia? Nu urmau deloc paşii obişnuiţi, ba chiar îl studiau îngrijoraţi.
- Să îi aduc o tetină de biberon, poate îl păcălim, spuse mama.

Nici gând. Copilul ronţăi furios siliconul şi îl aruncă dispreţuitor până în hol. Apoi, urlă cu hotărâre. Ce se întâmplă aici, părea să le reproşeze, aveam o înţelegere, planul era simplu, eu semnalizez corect care e problema şi voi, nimic.
- Trebuie să lucrez mâine devreme, oftă, prin grilaj de degete descurajate lipite de faţă, tatăl.
- Şi eu, ridică din umeri mama.
- Cum facem?

Ea luă copilul în braţe şi îl plimbă prin casă, arătându-i că e noapte, e târziu, e linişte peste tot, e ora de somn. El o muşcă de mână, deznădăjduit, lacrimi scăldându-i obrajii.
- Mă duc la farmacia de gardă, sări tati hotărât, direct în blugi.
- Crezi că iţi deschid ei pentru atâta? se miră ea. E pandemie, criză sanitară mondială, vorba aia...
- Ai alte idei? se răţoi el, cu ochii umflaţi de oboseală. Nu? Nu. Dacă mă duceam acum o oră, era încă deschis lângă noi, problema era rezolvată şi dormeam deja, comentă, coborând deja scările.

Puf, uşa de la intrare se trânti şi maşina plecă în trombă, prin cartierul adormit.


Mami porni un video cu muzică liniştitoare. În braţele ei, copilul suspina, aproape resemnat, păcălit un timp de imaginile cu peştişori în acvariu. Îşi mai amintea din când în când de trădare şi se încorda de nervi. Mama îi mângâia spatele şi îşi numără respiraţiile.
- Să mă simtă calmă, doi, trei, pauză, doi, trei, haide tati odată, expirăm liniştit, doi, trei. Bebe o asculta cu ochii mari. Ce poezie o fi şi asta?


După infinit de lungi minute de aşteptare, se auzi uşa de la intrare, apoi apăru tati, cu magica punguţă de hârtie.
- E neagră, se minună ea, pe şoptite.
- E verde închis, mi-a zis farmacista, dar aşa se vede pe întuneric, şopti şi el. Oricum, ce contează? Să o legăm cu un lănţuc de siguranţă de pijama, că alta nu avem.

Copilul primi cu neîncredere suzeta cea nouă, apoi o acceptă cu un suspin exasperat, mormăi ronţăind-o cu satisfacţie şi imediat închise ochii.
- Cât e ceasul, întrebă ea, aşezând copilaşul în pătuţ.
- E trecut de miezul nopţii.
- Ce le-ai spus, la farmacie?
- Am minţit că are febră şi că îi ies dinţii, şi mi-au dat şi un sirop de paracetamol.

Chicotind ascuns în palme, apropiară apoi uşa încet, să nu facă nici un zgomot.