Domnul Thomas

De fapt, domnule Thomas, cum să vă explic eu dumneavoastră? Să nu vă vorbesc cu dumneavoastră? Să vă tutuiesc? Bine, ok. O să îţi explic, domnule Thomas. O să îţi povestesc totul. De unde să încep? Să încep cu începutul? Hmm. Cât de departe înapoi să merg? Să încep din copilărie? Am atât de puţine amintiri de când eram mic. Memoria mea de lungă durată e foarte săracă.

Ţin minte o după amiază (sau era seară?) întunecată la creşa din cartier. Eu împreună cu ceilalţi copii dormim într-o sală mare pe saltele aşezate direct pe podeaua rece, tocmai m-am trezit pentru că am udat salteaua, mi-e frig şi frică pentru că ştiu că doamnele o să mă certe. O altă amintire e de la o nuntă organizată la ţară la cort. Se aude muzica destul de tare chiar dacă am ieşit afară, a plouat şi e noroi mult în jurul cortului şi mama mă poartă pe unul din braţe să nu îmi murdăresc pantofii. Mai ţin minte şi câteva plimbări cu tricicleta pe strada noastră cu prietenul meu din copilărie, Mark. Alte amintiri sunt de când eram ceva mai mare. Majoritatea cu prietenii în cartier sau în familie. La masă. La televizor. Jucându-mă pe covorul din sufragerie. Am multe amintiri de pe covorul ăla dar toate seamănă între ele. De ce sunt relevante toate aceste detalii? Crezi că vom găsi ascunse în ele ceva important? Ceva indicii despre situaţia în care sunt acum?

Nu trebuie să răspunzi. Nu încă. Doar ascultă-mă fără să mă întrerupi. Cred că dacă mă opresc nu o să mai am niciodată curajul să fac asta. O să îţi povestesc totul şi apoi o să poţi trage singur concluziile. Simt că îţi pot vorbi direct. Eşti un bun ascultător. Ştiu că nu o faci neapărat pentru că ai fi foarte interesat de ce au de aberat cei ca mine ci, la fel ca toată lumea, eşti recompensat pentru asta. Dar, mă rog nu despre tine vorbim aici. Să nu divaghez. Să ne concentrăm pe persoana mea.

Când am simţit prima dată că ceva e în neregulă? Cred că a coincis cu perioada în care am început să îmi pun întrebări despre existenţa lui Dumnezeu. Cred că aveam în jur de 12 sau poate 13 ani. Nu mai ştiu exact de ce şi cum am ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există. De asemenea, nu sunt sigur, dar nu cred că una e o consecinţă a celeilalte. Nu cred că problemele au apărut din cauză că am descoperit că Dumnezeu nu există (cel puţin nu în sensul propus de religie). Nici nu ştiu de ce am menţionat asta. Poate că a fost doar o coincidenţă dar dacă mă gândesc când şi cum a început totul la asta mă gândesc prima data. La pierderea credinţei în Dumnezeu şi la schimbarea radicală a raportării mele la religie.

Nu am fost niciodată foarte ancorat în religie. Părinţii nu erau foarte religioşi. Bunicii i-am pierdut înainte să mă nasc. Doar bunicile au trăit cât să le cunosc dar mai mult pe cea din partea tatălui care m-a şi crescut o perioadă. Ea m-a învăţat despre Dumnezeu, credinţă, post, sărbătorile mari şi îi plăcea să îmi repete aceleaşi câteva poveşti moralizatoare din biblie. Nu citise biblia dar îmi povestea din ce îşi mai aducea aminte de pe vremurile când putea încă să meargă la biserică în capătul celălalt al satului. De fapt şi ea era credincioasă destul de superficial, influenţată de superstiţii şi practici păgâne reinterpretate religios fără ca măcar să realizeze asta. Era religioasă într-un fel care ţinea mai mult de tradiţiile locale, de respectarea unor cutume decât pentru a căuta neapărat iubirea absolută promisă de descoperirea divinităţii.

În orice caz cam în aceeaşi perioadă am început să privesc lucrurile altfel decât o făcusem până atunci. Să le privesc cu adevărat, să încerc să le înţeleg mai mult decât la suprafaţă. Să pătrund în adâncul lor şi să le înţeleg mecanismele interioare. Prin lucruri înţeleg atât obiecte inerte cât şi fiinţe vii, inclusiv propria persoană. Lucrurile dar şi legăturile dintre ele. Nu îmi aduc aminte să fi fost un anume eveniment declanşator pentru această inspecţie şi introspecţie. Am început pur şi simplu să îmi pun întrebări şi la unele chiar am obţinut răspunsuri. Dar cu cât puneam mai multe întrebări se năşteau alte şi alte întrebări noi. Ca un fractal care se repetă la infinit sau o oglindă privită în altă oglindă.

Schimbarea mea nu a venit brusc. Nu a fost un moment anume în care am simţit că ceva s-a schimbat semnificativ. Viaţa mea de adolescent a continuat relativ normal. Jocuri puerile cu băieţii. Tachinarea fetelor. Romane de aventuri. Sporturi şi jocuri de echipă. Şi toate acestea erau din când în când întrerupte de o pauză. O pauză în care simţeam că mă retrag în interiorul meu privind lumea exterioară în timp ce se mişca, în timp ce exista, fără mine. Blocat într-un gol în interiorul meu. Aşa pot descrie ceea ce simţeam. Văzută din afară această detaşare cred că arăta doar ca lipsă de atenţie, poate sfială. Sau pentru unii poate capacitate intelectuală redusă. Acuma cred că diagnosticul profesionist ar putea indica un început de depresie.

Dar să nu sărim la concluzii încă. Asta oricum nu este ceva ce pot decide eu, domnule Thomas. Eu pot doar să îţi zic ce am simţit atunci ca să înţelegem poate cum am ajuns aici. Şi la sfârşit îmi poţi spune ce părere ai. Unde eram? La adolescenţă? Da. Adolescenţa mea pot spune că a fost una normală. Chinuitoare, frustrantă, transformatoare. Pe măsură ce înaintam prin ea ca un soldat epuizat printr-o mlaştină învăluită de ceaţă momentele de pauză au devenit tot mai dese şi am început chiar să le caut şi să mă retrag în voluptatea lor rece şi, într-un mod bizar, reconfortantă. Să le instig şi să le posed şi apoi să le consum. Şi apoi am devenit posedat şi consumat de ele. Am devenit dependent de ele. Când am încercat să renunţ la ele, era deja prea târziu. Pentru că nu mai erau în controlul meu. Şi atunci a început coşmarul.

Sfârşitul adolescenţei a fost cel mai greu. Viaţa de liceu. Stresul academic. Haosul din familie. Schimbările mele fizice. Uneori peste vară. Nici nu ştiu ce să aleg. Ce zi din lungul şir de zile plictisitoare, terifiante, epuizante să aleg. Oricare. Toate seamănă. Atunci am început să beau şi să fumez. Nu ştiu cât e de relevant. M-am gândit să menţionez. Poate ce e mai important e de ce am început să beau şi să fumez. Deşi ştiam că alcoolul şi ţigara sunt foarte nocive. Poate tocmai de aia. Nu sunt profesionist, dar dacă ar fi să încerc o explicaţie cred că intuiam că ceva rău se întâmplă cu mine, ceva ce invitasem chiar eu şi scăpase de sub control. O entitate străină infiltrată printre fibrele fiinţei mele, ca un cancer care mă acapara încetul cu încetul. Ceva împotriva căruia nu puteam lupta extirpând chirurgical ci doar otrăvind. Poate de aia am început să fumez şi să beau aşa de devreme. Poate mă simţeam trădat de corpul meu care nu mă mai asculta şi hotărâsem să îl pedepsesc, să mă pedepsesc.

Simt că începi să îţi pierzi răbdarea. Să fiu mai concis. Poate detaliile nu contează aşa de mult. Sau poate nu aceste detalii contează. Să punem întrebările importante pentru a afla răspunsurile care contează. Când am început să mă gândesc prima dată la sinucidere? Probabil cam în acea perioadă. Autopedepsirea a început cu ţigări şi alcool şi, dacă aş fi avut acces la droguri, probabil aş fi continuat cu asta. Dar pentru un adolescent de 15-16 ani nu e deloc uşor să ai acces regulat la ţigări şi alcool şi cu atât mai puţin la droguri (nu în anturajul meu oricum). Aşa că am căutat alte metode să îmi fac rău. Când simţeam că intru într-una din pauzele mele încercam să mă pălmuiesc ca să mă scot din acea stare. După o vreme asta nu a mai funcţionat. Am început să lovesc cu pumnii în pereţi şi în mobilă dar durerea era prea intensă, prea bruscă şi cumva departe de mine, în afara zidurilor în care eram închis.

Următorul nivel a fost să mă tai cu lama. Am început cu dosul palmei de la mâna stângă. Dar apoi mi-am dat seama că e prea vizibil şi am continuat cu interiorul antebraţului. Dacă cineva întreba ziceam că sunt zgârieturi de la urcat în copaci, joacă cu pisici sau doar neatenţie. Asta a funcţionat. În sfârşit găsisem o metodă de ieşire. De fiecare dată când lama de ras se înfigea conştient în pielea mea simţeam cum toate instinctele mele se ascut, simţeam durerea acută provocată de mâna dreaptă mâinii stângi şi panica instinctelor primare urcând pe şira spinării ca nişte frisoane. Şi în cele din urmă pauza se topea ca o ceaţă spulberată de soarele puternic de vară. Dar de fiecare dată era nevoie de puţin mai mult. Puţin mai adânc. Concluzia firească la care am ajuns a fost că probabil va trebui sa merg şi mai departe. Aşa că primul meu plan de suicid a fost să îmi tai venele. Nu l-am pus niciodată în aplicare, pot spune că am fost aproape de câteva ori dar niciodată la secunde distanţă de a tăia atât de adânc. Tăieturile rămâneau de fiecare dată superficiale, mai mult nişte zgârieturi de fapt. Dar doar gândindu-mă la asta mă făcea să mă simt mai bine. Mă simţeam salvat. Simţeam că nu mai este presiune, că există un sfârşit la tot chinul pe care îl simţeam. Tot ce trebuia să fac era să apăs mai tare.

Lucrurile s-au schimbat puţin în bine după ce am terminat liceul şi am reuşit să schimb oraşul şi mediul. O vreme pauzele s-au rărit şi păruseră chiar că vor dispărea. Am început să pun tot mai puţin întrebări şi am evitat să mai privesc lucrurile (vii sau altfel). M-am lăsat să plutesc în aval şi o vreme timpul a curs şi m-a purtat cu el şi mi-a arătat frumuseţi simple şi am învăţat să trăiesc în afara mea şi să zâmbesc cu ochii închişi la soare. Dar pauzele erau acolo şi până la urmă au revenit, de fiecare dată mai puternice. Mai devreme sau mai târziu mă trezeam blocat în gaura mea, singur şi disperat indiferent de câţi oameni erau în jur.

Viaţa a continuat şi au venit şi momente bune şi momente mai rele. O viaţă normală. Cu iubiri şi despărţiri, câteva succese şi de asemenea câteva momente ratate. În ansamblu, o viaţă bună. O viaţă pentru care ar trebui să fiu fericit dar pentru care rareori sunt. Am o soţie şi 3 copii frumoşi. Avem o casă cu piscină şi mergem în vacanţe de ski iarna şi în vacanţe la plaje însorite vara. Cu toate acestea pauzele mele vin şi mi-e tot mai greu să ies din ele. Golurile sunt acum hăuri adânci şi întunecate. Şi mă prăbuşesc în ele cu totul şi de fiecare simt că e definitiv, că e imposibil să mai ies. Atunci când sunt acolo jos pe fundul prăpastiei nimic nu are sens, nimic nu are gust. E ca şi cum sunt stors de energie, de viaţă. De culoare. Şi de sunet. E o stare de nelinişte şi amorţire în acelaşi timp. Tot ce ştiu e că vreau să se oprească. Şi atunci mă gândesc iar la sinucidere. Portiţa magică prin care pot ieşi de acolo. Singurul lucru care îmi dă speranţa că pot să închei lucrurile oricând. Mi se pare atât de clar în acele momente că sinuciderea e calea cea mai bună încât uneori zâmbesc singur gândindu-mă la asta.

Problema ar fi că după ce reuşesc cumva să îmi găsesc drumul la suprafaţă, lucrurile nu mai par atât de clare, domnule Thomas. Sinuciderea nu mai pare o idee atât de bună. Îmi pare urâtă şi definitivă şi destul de traumatizantă pentru cei care rămân în urmă. Şi încep să mă întreb. Cine sunt eu atunci când sunt în groapă şi cine sunt eu cel din afara ei? Şi care din noi are dreptate? Tu nu pari să ai această dilemă. Eşti tot timpul atât de sigur pe tine şi atent şi concentrat.

Probabil te întrebi de ce nu am căutat ajutor? De ce nu m-am dus la un psihiatru până acum? Motivul este că am vrut să îmi păstrez opţiunile deschise. Dacă aş vrea să mă sinucid la un moment dat nu vreau să fiu împiedicat, să rămân blocat într-o situaţie fără altă ieşire. Părerea ta este că probabil sunt deprimat şi depresia este cea care mă sapă şi mă împinge în aceste hăuri? Şi îmi foloseşte ca o armă propria minte împotriva mea? E posibil, am citit şi eu câteva lucruri despre asta. Dar nu sunt convins.

Ştii, domnule Thomas? Eu am privit lucrurile. Şi uneori lucrurile m-au privit înapoi. Şi am văzut lucruri care sunt adevărate. Lucruri care există cu adevărat. Sau cel puţin au existat cu adevărat. Şi am ajuns la concluzia că singura informaţie relevantă este că nimic nu are importanţă. Nimic din ce facem. Nimic din ce fac alţii. Dintotdeauna. Pentru totdeauna. Dacă ne ridicăm deasupra noastră câţiva metri şi privim viaţa noastră de acolo cât de mult contează ceea ce facem? Te-ai uita la filmul vieţii tale dacă ar fi la televizor sau ai schimba canalul? Dacă ne ridicăm la înălţimea norilor şi privim oraşele furnicar şi câmpurile ca nişte cicatrici pe suprafaţa pământului, cât de mult contează ce face fiecare furnicuţă în colţişorul ei de muşuroi? Dacă părăsim planeta şi sistemul solar şi ne îndepărtăm până când Pământul mai este doar un mic punct albastru, cât de mult mai contează lucrurile animate sau inerte care există, au existat sau vor exista vreodată?

Poate că pauzele născute în mine când mintea mea tânără de-abia se cocea şi poate toate aceste hăuri în care cad acum sunt singura explicaţie logică pentru unica informaţie care contează. Că nimic nu contează. Şi nimicul care creşte în mine este acolo doar pentru că eu am înţeles mai devreme decât alţii că destinaţia nu contează. Nici călătoria cât o sclipire de praf cosmic. Poate că singurul lucru pe care îl putem face conştient, singurul lucru care poate da sens vieţii, este să alegem cum o terminăm. Atâta timp cât putem. Şi pentru asta nu am fost până acuma la un psihiatru, domnule Thomas. Pentru că nu ar fi folosit la nimic să încerce să mă convingă că viaţa are sens. Pentru că eu ştiu deja că nu e adevărat.

Ei, ce zici, domnule Thomas? Ce părere ai? Care este concluzia la care ai ajuns? Văd că mă priveşti cu atenţie dar oare m-ai şi ascultat? M-ai ascultat, sunt sigur. Ce ai de zis? Nimic? Da, mă aşteptam. Ca de obicei. Eu vorbesc, tu mă asculţi. E bine şi aşa. Cred că e mai important să ştii să asculţi bine decât să vorbeşti prost. De aia îmi place mie de tine. Avem o relaţie specială noi. Chiar dacă e cam bazată pe interes. Dacă am terminat cu povestea? Da am terminat. Hai că îţi dau, îţi dau. Nu te mai freca aşa de mine. De care vrei? Catisfaction sau Whiskas?