Mama Bătrână (episod din Cartea Pădurii fără nume)

Dimineaţa începea, cu luminoase mirări, în poiana înclinată. Între masivele trunchiuri de copaci, umbrele aburite ale nopţii se îngustau, albastre. Din cuiburi porneau conversaţii, de la o ramură la alta, sus şi jos. Pe tot mai ridicate tonuri însă, până ce un vacarm complet inundă poiana.

O pasăre albă şi una gri zburară în cerc larg deasupra şi aterizară înfoiate pe creangă în faţa scorburii Mamei. Guruind înfuriate, ţopăiau dreapta-stânga.

Mama Bătrână ieşi încruntată.
- Începeţi cam devreme, nu vi se pare? se răsti la ele. Uş, faceţi loc, să văd care e problema.

Cu piepturi pline de indignare se dădură fiecare într-o parte. Îşi aruncau încă ciripituri ascuţite pe deasupra bătrânei.
- A, îşi strânse ea buzele, înţeleg. Se uită puţin jenată spre pasărea gri. Da, eu am schimbat locul cuibului.

Pasărea gri îşi bulbucă mai mult ochii, nedumerită.

Mama Bătrână gesticulă spre poiană.
- Nu erau simetrice. Zece cuiburi erau deja acolo, arată ea spre stânga, păi atunci să facem zece şi în partea opusă, la dreapta.

Pasărea îşi scutură supărată aripile, împrăştiind pufi în jur. Împinsă de curentul de aer bătrâna se dezechilibră. Îşi ridică şi ea, enervată, cârja.
- Hai, nu exagera, eşti la nivelul pe care ţi l-ai ales, dar dincolo, îi explică.

Din spatele bătrânei, pasărea albă cârâia amuzată.
- Nu te crede tu mai tare, îi şopti printre dinţi Mama Bătrână, uite ce scandal ai început de bună dimineaţă.

Pasărea albă îi întoarse atunci spatele şi zbură. Cea gri încă ţopăia bosumflată pe creangă.
- Ştii cum sunt, mormăi bătrâna a împăcare. E mai multă lumină de soare pe creanga unde ţi-am pus cuibul. Pentru puii mici e mai bine. Uite, o mângâie pe o aripă, eşti acolo, lângă baltă, unde, dacă scormoneşti acum, găseşti multe râme.

O privi cum, cu elegant elan, îşi luă zborul şi pluti în direcţia indicată.
- În plus, mă enervează când vă apucă dimineaţa ciripitul şi îl aud doar dintr-o parte, se strâmbă ea singură, întorcându-se satisfăcută spre scorbură. Bun, m-am trezit de tot cu gălăgia asta, să facem un plan.

Culese de pe trunchi o pană proaspăt căzută. Şuierând, îi încercă vârful şi o netezi. Apoi rupse o frunză mare, mormăind către copac:
- Pardon, ai destule, asta e deja gălbejită.

O întinse meticulos.

Îşi aduse din scorbură, cu grijă, pe amândouă palmele, coaja de alună în care lucea sucul de boabe de caprifoi. Se aşeză, muie vârful pufului în roşul sângeriu şi scrise mare, sus: Azi, zi de lucru.
- Unu, punct, silabisea. Pasărea gri e supărată pentru că i-am mutat cuibul. Discuţie, explicaţie, rezolvat.

Pe listă se adunară multe lucruri. Pasări veneau şi plecau. Se auziră multe fâlfâituri indignate. Mama Bătrână schimbase în timpul nopţii locul pentru 3 cuiburi, fără să le avertizeze, şi familiile se treziseră în plin haos. Cârâieli, înfumurări, înfruntări. Păsările se împingeau între ele până când baba începu să le împingă de pe creangă cu a ei cârjă.

Un pelerinaj de buburuze încurcă apoi traficul, ore în şir. Încăpăţânate, nu se lăsau împinse din rând.
- Traseul e pe aici, îi explică bătrânei şefa lor, uite, proiect de drum aprobat acum 2 săptămâni.
- Am discutat deja despre asta, răcnea Mama bătrână, nu poţi să treci prin scorbură, nu are ieşire pe partea cealaltă.

Spre amiază, o veveriţă obraznică zvârli cu alune de pe o creangă de mai sus, ţintind spre foaia de lucru, până când reuşi să răstoarne cerneala Mamei.
- Aaa, până aici, pauză, plecaţi toţi, acum! strigă ea ridicând cârja în sus.

După masa de amiază, liniştea se aşternu peste colţul de pădure. Obosită, Mama Bătrână se sprijinea în cârjă, picotind aproape. Un scrâşnet ciudat, de aşchii de lemn rupt, se auzi lângă ea.
- Poţi ieşi, mormăi baba, sunt doar eu.

Din trunchi se desprinse atunci o făptură, părând acoperită de scoarţă de copac, cu braţele ca nişte crenguţe. Era Fiinţa. Îşi mişcă mâinile încurcată, cu foşnet de frunze scuturate.
- Da, ştiu, tu ai făcut cum am zis, nu e vina ta. Dar sunt doar Pasări, ce ştiu ele. Uite, continuă ea, nici cerneală nu mai am, animalele au fost atât de agitate azi, am ajuns deja la punctul 8.

Fiinţa scârţâi delicat, apoi se scutură. Părea îngrijorată.
- Iarăşi, se minună Mama Bătrână. Bine, oftă, hai să chem o Pasăre, ne întâlnim acolo. Adu-mi trei castane. Eu îmi iau taşca.

Fiinţa dispăru treptat, contopindu-se încet cu scoarţa arborelui.

Mama Bătrână se ridică şi privi intens spre poiană. Îşi întinse mâna stângă spre Pasărea Albă, cu degetele ca nişte gheare răşchirate.
- Vino, porunci, cu voce joasă.

Pasărea o privi şi fără ezitare, plană spre ea. Ateriză pe creangă şi se ghemui, cu capul aplecat ca pentru mângâiere.
- Mulţumesc, îi şopti bătrâna, urcând călare pe spatele ei. Mergem la copacul de lângă calea ferată.


Se ridicară cu un salt şi plutiră deasupra pădurii. De sus, poiana ei arăta minusculă, se gândi baba, faţă de întinderea verde a întregii Păduri. Se vedea şi trenul trecând, luând încetişor curba. Aterizară în teiul uriaş.
- Rămâi, nu durează mult, chicoti bătrâna în penele de lângă urechea Păsării.

Apoi, cu dexteritate, coborî din cracă în cracă, tot mai aproape de pământ.

Îl zărea de sus, cu fruntea lipită, îmbrăţişând copacul. Era omul acela năuc, se strâmbă ea.

Din trunchi, lângă babă se desprinse Fiinţa şi îi întinse, în căuş de frunze, trei castane. Scârţâi a oftat.
- Ce tot şopteşte el acolo? se răsti Mama.

Fiinţa îşi întinse palma spre urechea ei. Cu tâmpla lipită atunci de scoarţa mâinii ei, bătrâna asculta.
- Ajută-mă, plângea omul, eşti prietenul meu, eşti copacul meu magic. Nu înţeleg ce mi se întâmplă. Mă simt tras spre locul acesta ca spre o gaură neagră, îl visez noaptea, mă absoarbe. Revin aici în fiecare săptămână aproape, mă uit fără sens în jurul meu. Ce mă reţine aici, nu ştiu. De ce să lupt, oricum nimic nu contează.
- Pfu, făcu Mama Bătrână mormăind în barbă, în orice caz, nu eşti mai deştept decât înainte.

Îşi scoase din taşcă praştia. Îi spuse printre dinţi Fiinţei:
- Dă-mi prima castană.

O luă şi concentrându-se cu limba scoasă, ţinti spre scăfârlia omului.
- Şi poc, punct lovit, rânji.

Fiinţa scoase şi ea un scârţăit amuzat.

Omul se uită mirat în sus. Ce ciudat, să cadă castană din tei. Poate o pasăre o scăpase din gheare.

Mama Bătrână se ascunse după trunchi. Îi făcu semn Fiinţei să îi dea a doua castană.
- Şi poc, şopti, eliberând-o din praştie.

Lovit intre ochi, omul se dădu în spate câţiva paşi, apoi o luă la fugă.
- Ce se întâmplă? gâfâia.

În picioare, pe spatele Păsării în zbor, Mama Bătrână îl urmărea cu praştia pregătită pentru a treia lovitură.
- Şiii, mai jos un pic, coboară, Pasăre, apropie-te de ţintă, îi ordonă baba. Acum, poc!

A treia castană îl lovi în ceafă. Omul scăpă un urlet de neînţelegere şi se pierdu, fugind, în zare.

Din văzduh vibrau hohotele pline ale Mamei Bătrâne. Rădea din tot corpul, tolănită între penele albe, cu lacrimi curgându-i pe obraji.