Visul

Cele câteva secunde imediat după ce se trezise erau cele mai importante. Aprinse veioza de lângă pat şi apucă creionul şi caietul de pe noptieră. Îl deschise la ultima pagină şi cu ochii pe jumătate închişi începu să scrie rapid, aproape indescifrabil, frânturile din vis pe care şi le mai amintea. Acestea pluteau spre el prin aer ca mici tablouri rotunde cu scene fixe sau în mişcare. Încercă să pună pe hârtie cât mai multe dintre ele. Dar erau prea fluide. Se concentra pe unele şi dispăreau altele. Se transformau în fum. Rotocoale de fum de ţigară. Rotocoale ca nişte colăcei rotindu-se în jurul axei direcţiei dar şi înspre interior. Cercuri de fum făcute de buze roşii care îi şopteau ceva ce nu reuşea să înţeleagă. Buze văzute de aproape, doar atât vedea, buze formând inele de fum care se rostogoleau către el ca un şarpe. În cercurile de fum care creşteau şi se loveau unele de altele şi apoi se destrămau erau mesajele. Informaţiile despre ce visase. Visase ceva. Ce visase? Visase ceva important. Ceva memorabil. Dar nu îşi mai aducea aminte. Fuseseră atât de clare pentru câteva clipe şi apoi se transformaseră toate în rotocoale de fum de ţigară pornite din buze roşii cărnoase, ireal de perfect modelate. Şi acum nu se mai putea gândi la ce visase ci doar la buzele roşii formând inele de fum. Dar oare buzele roşii aveau vreo legătură cu visul sau aşa îşi imagina el că rotocoalele de fum fuseseră formate? Făceau parte din vis sau le adăugase după trezire?

Nu îşi mai amintea. Fereastra de oportunitate se închisese. Creionul se opri din zgâriat foaia albă. Îl puse în caiet şi caietul înapoi pe noptieră. Se trezise dar nu era încă pregătit pentru lumină. Stinse veioza. Pleoapele lui agresate de efortul de mai devreme se relaxară şi se închiseră. Se ridică din pat pe întuneric şi se îndreptă spre baie unde îşi începu rutina de dimineaţa fără să aprindă lumina. Pe jumătate adormit încă se aşeză pe wc. Rămase acolo o vreme încercând să îşi adune gândurile bulversate de trezirea bruscă. Se ridică şi merse la chiuvetă. Dădu drumul la apă şi lăsă un deget sub jet aşteptând să se încălzească. Nu îi plăcea apa rece direct pe faţă. Trebuia să fie caldă. Prea fierbinte. Mai rece un pic. Acuma era perfectă. Se spălă pe mâini apoi făcu o fântână din mâinile căuş şi plonjă faţa de câteva ori. Se spălă pe dinţi. Pe întuneric. Cu ochii pe jumătate închişi. Bâjbâi după prosop. Nu era la locul lui. Găsi în schimb halatul de baie atârnat în cuier. Se şterse cu mâneca lui apoi se întoarse în cameră şi aprinse veioza. Citi ce scrisese în caiet la ultima pagină. Nu îşi aducea aminte nimic din ce scrisese acolo cu doar câteva minute în urmă. Erau doar frânturi de gânduri prinse din zbor şi scrijelite pe hârtie. Mici texte ori mici desene, mâzgăleli. Fără o semnificaţie anume. Un amestec de simboluri, scene, acţiuni. Piese dintr-un puzzle pe care deocamdată nu îl înţelegea. Privirea i se opri pe unul din desene. Remarcă ceva interesant. Răsfoi paginile din urmă şi pentru prima data observă un numitor comun în notiţele luate după visele ultimelor nopţi.

O formă nedefinită. O siluetă. O sculptură, poate. Nu, o făptură. Umană. Nimic mai detaliat de atât la început, nu notase nimic despre haine, vârstă şi nici sex. Dar studiind toate notiţele pentru a găsi elemente comune, ceva îi zicea că e o femeie. Nu ştia de unde ştia. Dar ştia. Era o femeie. Aceeaşi femeie. În toate visele. Nu o vedea, dar o percepea. Nu înţelegea cum, dar o simţea. Ea. Era Ea. În nopţile din săptămânile următoare pe măsură ce strângea tot mai multe detalii avea să descopere că intuiţia nu îl înşelase.

În fiecare noapte visa acelaşi lucru şi în fiecare dimineaţă îşi aducea aminte câteva detalii în plus. Era într-o cameră slab luminată cu excepţia unuia din pereţi unde era Ea ca un nor de ceaţă, încadrată de un contur oval puternic luminat. Camera era plină de alte obiecte care probabil i-ar fi indicat unde se întâmplă visul dar nu le dăduse multă importanţă şi erau toate nedefinite, gri, goluri de memorie şi imaginaţie. Îşi concentrase, captivat, întreaga atenţie să o descopere pe Ea. În fiecare noapte visa că privirile lui străpung ceaţa încadrată de lumină şi o dezvăluie. De fiecare dată puţin mai mult. La început doar ceaţă deasă care devine ceaţă rarefiată. Apoi chiar părţi din ea. Un umăr dezvelit. O buclă de păr căzută pe umăr ascunzând o bretea. Şi buzele roşii. Da, buzele roşii pe care le imaginase erau reale (atât de real cât poate fi ceva într-un vis).

În toate visele el era în partea opusă a camerei faţă de Ea. Şi îşi dorea să se apropie, să o atingă, să încerce să dea la o parte ceaţa cu mâinile, să o caute, să o descopere, dar era blocat. Tot ce putea să facă era să o privească de la distanţă şi să încerce să o dezvăluie cu privirea. Asta era tot ce îşi amintea din vis. Se trezea dimineaţa şi îşi nota tot ce îşi aducea aminte încercând să identifice indicii noi. La început aproape totul era în culori şterse, monocrom. Doar buzele fuseseră colorate de la început în roşu. Dar visele începuseră să capete mai multă culoare şi descoperise o nouă bucată de puzzle dintre umărul dezvelit şi buzele roşii. Gâtul ei gol, încadrat de un colier simplu de perle albe şi breteaua de sub bucla de păr, a unei bluze sau rochii roşii.

Experimentul îl începuse mai mult din curiozitate. Se trezise de câteva ori cu senzaţia că a visat ceva dar nu îşi aduce aminte nimic. O impresie sâcâitoare că ceva îi lipseşte. Ceva care merită amintit dar pe care l-a uitat. Aşa că începuse să îşi ia notiţe imediat după ce se trezea. Nu se aşteptase să găsească nimic relevant. Şi nu se aşteptase să fie bucăţi din acelaşi vis care se repeta. Şi cu atât mai puţin nu se aşteptase la Ea. Dar acum că o descoperise era mai mult decât o simplă curiozitate. Era o plăcere nouă, interzisă, necunoscută lui până atunci. O atracţie căreia i se predase şi pe care nici măcar nu încerca să o suprime. Din contră, o savura şi anticipa aşteptând nopţile cu nerăbdare. Restul zilei parcă nici nu mai conta pentru el. Naviga pe pilot automat printre rutine şi ritualuri, sarcini şi obiective. Aceleaşi puncte mărunte pe harta limitată a vieţii lui prin care trecea ca un autobuz parcurgând traseul prestabilit.

Era tot mai absent în timpul zilelor şi tânjea după nopţile când o visa pe Ea. Era secretul lui despre care nu zisese nimănui. Ea era doar pentru el, doar lui îi era dat să o descopere. Nu ar fi avut cui să îi zică oricum. Puţinii prieteni aveau doar preocupări tipice de familie. Copiii erau mari şi îşi începuseră vieţile lor departe de ei. Băiatul mare plecase într-o altă ţară, iar cel mic tocmai se mutase în campusul universitar. Soţia devenise tot mai religioasă în ultimii ani şi era mai apropiată de biserică decât de el. Ar fi evitat o discuţie pe subiecte atât de bizare, eretice chiar. În cel mai bun caz i-ar fi reproşat geloasă întâlnirile clandestine din vis şi l-ar fi forţat să aibă o discuţie cu preotul ei preferat la care încerca de multă vreme să îl ducă la spovedanie. În cel mai rău caz l-ar fi internat la psihiatrie. Dar el nu considera că mintea îi joacă feste ci mai degrabă că îi făcuse un cadou. Un cadou care dura într-adevăr destul de mult pentru a fi desfăcut. Dar era un cadou. Numai pentru el.

Şi până la urmă de ce trebuia să ştie altcineva? Era mintea lui, imaginaţia lui. Era tot ce îi mai rămăsese privat. Doar al lui. Ea era doar a lui. Doar a lui pentru a fi descoperită. Secretul lui. O vizita în fiecare noapte şi o dezvelea cu răbdare şi nerăbdare în acelaşi timp, cu grijă dar şi frustrat de avansul lent. Încercase să se culce mai devreme ca să prelungească nopţile. Altceva nu mai conta pentru el. Nici rugăminţile soţiei să îi explice ce se întâmplă cu el. Sau îndemnurile să meargă să vadă preotul sau un doctor. Nici avertismentele primite de la reprezentanţa auto unde lucra la vânzări şi unde fusese surprins într-o după-masă dormind în una din maşinile din show-room. Urmase o discuţie foarte serioasă în biroul şefului şi un ultim avertisment înainte de a fi concediat. Dar nu îi păsa dacă îşi pierde jobul. Nimic nu mai conta. Viaţa lui se năruia precum un castel construit din nisipul tuturor clepsidrelor ce îi măsuraseră timpul. Tot ce mai conta era să o descopere pe Ea înainte să prăbuşească de tot.

În acest scop îşi convinsese unul din prieteni care era psihiatru să îi dea concediu medical pentru burnout şi să îi prescrie medicamente pentru somn pe motiv că adoarme foarte greu. Reuşea acum să îşi prelungească somnul până la 10-12 ore. Îşi petrecea zilele studiind notiţele şi nopţile visând şi lucrând la dezvelirea ei. Descoperise o parte din obraz şi puţin dintr-o nară. Şi o bucată mai mare din bust. Breteaua era a unei rochii elegante roşii (nu o bluză cum crezuse iniţial). Rochia lejeră cădea perfect pe pieptul ei care se umfla uşor în acelaşi ritm cu nara. Respira. Nu era o statuie. Era vie. Era o persoană adevărată. Atât de adevărat cât poate fi cineva într-un vis. Şi parcă şi buzele roşii se mişcau. Se deschideau aproape imperceptibil ca şi cum se pregătea să zică ceva sau să ofteze.

Avea însă nevoie de mai mult, mai repede şi îşi crescuse doza de somnifere. Somnul era mai adânc, se trezea mai greu şi mai obosit dar îşi amintea detalii mult mai bogate. Începuse să observe chiar şi obiectele din camera pe care o visa. Pe peretele unde era Ea încadrată de ovalul luminos se puteau vedea în afara ovalului portrete alb-negru şi câteva color al unor oameni pe care nu îi recunoştea. Şi câteva obiecte atârnate pe pereţi. Ar fi putut fi arme de vânătoare sau obiecte muzicale sau ustensile de gătit. Nu îşi putea da seama clar. În restul camerei obiectele deveniseră puţin mai detaliate dar cu suprafeţe şi forme neclare. Ea însă era perfect dezvăluită şi o vedea acum aproape în totalitate. Era în picioare cu faţa către el. Îmbrăcată într-o rochie roşie lejeră ca o cămaşă de noapte care îi urma formele corpului fără a fi strânsă pe corp. Partea de jos a rochiei îi atingea pantofii roşii cu toc cui care îi încordau angrenajul voluptuos al muşchilor piciorului dezvelit până sus. Rochia era crăpată într-o parte şi îi dezvelea piciorul până aproape de şold. Uneori mâinile ei dansau uşor pe lângă corp, împingând când un umăr când celălalt dezvăluind astfel o parte din spatele aproape în totalitate gol. Ceea ce îl interesa mai mult era însă singura parte care rămăsese încă nedescoperită. Chipul ei şi mai ales ochii. Nu ştia dacă sunt deschişi sau închişi. Dacă se uită la el sau în altă parte. Dacă ar fi reuşit să îi vadă ochii poate ar fi reuşit să îi atragă atenţia, să îi vorbească. Şi-ar fi dorit atât de mult să poată să îi vorbească.

Dar oricât încercase nu putuse să îi descopere chipul. Crescuse şi mai mult doza de somnifere dar, pe lângă că se trezea tot mai greu şi mai obosit şi de multe ori după ora prânzului, nu reuşise decât să obţină un mic detaliu în plus. Era un miros de parfum. Un parfum fin amestecat cu mirosul şi căldura pielii ei care îl înnebunea şi mai mult. Dar asta era tot. Şi timpul lui de concediu se apropia de sfârşit. Şi nici somnifere nu mai avea pentru o perioadă foarte mare. Şi aşa ajunsese în momentul actual. Ţinând în mâna dreaptă un pahar de apă şi în palma stângă restul de somnifere. Aranjate în palmă ca mici soldăţei cu căşti albastru deschis pe care erau scrise câteva numere şi litere. Le citea pe fiecare din ele căutând parcă un mesaj ascuns dar nu era nimic de descoperit acolo. Mai privi câteva clipe şi apoi fără să se mai gândească le înghiţi pe rând cu câte o gură de apă, se aşeză pe pat şi îşi cufundă obrazul în perna cea moale adormind aproape imediat.

Visul era mai detaliat şi realist ca niciodată. Nimic nu îi mai era ascuns. Doar că în vis nu era în cameră. Era pe un culoar slab luminat. Partea asta din vis nu şi-o amintise niciodată. Mochetă roşie pe jos, pereţii vopsiţi în gri închis, portrete şi scene alb-negru pe pereţi. De undeva de deasupra se auzea înfundat muzică şi rumoare. Avansa pe culoar aşa cum se întâmpla în toate visele lui, plutind, fără să îşi vadă paşii sau restul corpului. Ca şi cum ar fi fost o fantomă. Culoarul cotea la dreapta şi apoi la stânga. Nu ştia ce anume caută. Trecea pe lângă mai multe camere dar uşile erau închise şi ştia că nu poate să aibă acces la ele. Aşa că îşi continuă periplul pe mai multe culoare până ajunse în faţa unei uşi mai bine luminată decât celelalte. Pe uşă scria Emma cu litere de neon. Dar m-urile se stinseseră şi doar E şi a erau luminate. Emma. Ea.

Uşa se deschise şi pluti înăuntru. Camera era goală. Arăta ca un mic bazar. În toate părţile diverse obiecte, majoritatea de vestimentaţie sau încălţăminte, valize cu haine pe jumătate deschise, rafturi cu pantofi de femeie de toate formele şi culorile. Câteva garderobe portabile cu rochii şi haine de gală. Pe peretele opus intrării era un birou plin de obiecte şi o oglindă ovală mare încadrată de becuri aprinse. Se apropie de scaunul gol din faţa biroului şi observă că era de fapt o masă de machiaj nu un birou. Iar obiectele erau bijuterii, truse de machiaj şi accesorii pentru coafat. Şi în partea dreaptă a mesei era un pachet de ţigări deschis, aproape gol lângă o scrumieră în formă de inimă. O ţigară fumegând în scrumieră. Scrumul ataşat de capătul ţigării aproape cât toată ţigara de lung. Cineva o uitase în scrumieră şi se consumase încet până aproape de capăt dar încă ardea lansând vertical un fir subţire de fum.

Îşi întoarse privirea spre oglindă şi o văzu. Femeia în roşu. Era Ea. Emma. Aşezată pe scaun la masa de machiaj se privea în oglindă mângâindu-şi uşor faţa cu mâinile. Îşi vedea obrajii, nasul, fruntea. Toată faţa. Pentru o clipă se aşteptase să vadă doar o parte a feţei. Ce gând bizar. De ce nu şi-ar vedea toată faţa? Îşi roti capul privindu-se din câteva unghiuri diferite. Părul era bine. Machiajul era ok. Ah, uitase de ţigară. O apucă cu grijă de filtrul pe care era deja o urmă de ruj, trase cu nesaţ ultimul fum şi apoi strivi cu chiştocul ruloul de scrum care căzuse în scrumieră. Suflă fumul într-o parte continuând să se privească în oglindă. Apoi dintr-o dată îşi ţuguie buzele şi lansă câteva rotocoale de fum către oglindă zâmbind.
Cineva bătu la uşă.
- Intră îi zise, fără să se întoarcă dar privind peste umăr în oglindă.
- Emma, suntem gata pentru tine, acum te anunţă.
- Ok, vin, zise ea.

Se ridică, îşi refăcu repede rujul şi apoi îl întinse frecând buzele una de cealaltă. Ieşi în hol dar se opri. Era desculţă. Ce ameţită era. Se întoarse, încălţă o pereche de pantofi roşii cu tocuri subţiri, reveni în hol şi apoi urcă scările care duceau la etaj privindu-şi cu atenţie fiecare pas ca să nu se împiedice.

Se întâmpla ceva bizar cu ea în ultima vreme. Avea momente în care rămânea pierdută în gânduri, visând cu ochii deschişi. Imaginându-se într-o altă lume, într-o altă viaţă. Total diferită de viaţa ei tumultuoasă în care fusese aruncată fără voie încă din copilărie. Îşi imagina o viaţă simplă de familie, într-o comunitate mică în care toată lumea ştia pe toată lumea. În care oamenii se cunoşteau cu adevărat, un fel de celebritate limitată dar confortabilă, în care puteau exista conexiuni umane autentice. Nu genul de celebritate toxică în care eşti în centrul atenţiei şi trebuie să dai o bucăţică din tine tuturor celor care gravitează în jurul tău. Cunoscută de toată lumea, iubită şi adorată de toată lumea dar în realitate foarte singură pentru că nu avea încredere în nimeni destul cât să îi permită să se apropie de ea. Îşi imagina o viaţă alternativă cu adevăruri simple în loc de minciuni complicate. O viaţă de familie cum nu avusese niciodată. O familie cu doi copii înghesuiţi într-o căsuţă şi o mică curte. Aceeaşi familie. În mod bizar îşi imagina de fiecare dată aceeaşi familie. Şi când şi-o imagina vedea totul prin ochii tatălui. Vedea prin ochii lui cum îi aruncă pe copii sus de tot şi apoi îi prinde. Şi prin ochii lui o privea apoi pe mamă cum se îngrijorează dând din cap dezaprobator dar în acelaşi timp zâmbind. Şi alte activităţi simple în familie sau în comunitate. Rutine, ritualuri ale unei vieţi fără celebritate umflată de promotori şi agenţi, de marketing şi interese financiare. O viaţă în care vocea ei să fie doar a ei, nu un produs comercial scos la vânzare pentru mase.

Se opri din reverie pentru că ajunsese la capătul scărilor, îşi scutură uşor capul ridicând bărbia şi pregăti zâmbetul de scenă. Mai aşteptă în spatele perdelei câteva momente să se termine anunţul.
-... şi acum doamnelor şi domnilor, în aplauzele dumneavoastră o invităm să ne încânte cu vocea ei fenomenală pe... Emma!

Păşi pe scena parţial luminată şi o traversă prin faţa membrilor trupei de backup care o urmăreau cu privirile încântate aplaudând atât cât le permiteau instrumentele. Se opri în faţa microfonului pregătit în centrul scenei în cercul în care se intersectau fasciculele de lumina ale mai multor reflectoare. Închise ochii şi cuprinse delicat cu o mână microfonul aflat pe stativ unduindu-se, rotind pe rând câte un umăr, ascultând acordurile de început ale primului cântec şi aşteptând. Aşteptând momentul potrivit. Momentul în care va deschide buzele roşii şi va trimite în întreaga sală vibraţiile vocii ei, pătrunzând până în cele mai întunecate minţi şi în cele mai împietrite inimi, le va cutremura, emoţiona şi le va face să bată în rezonanţă cu ritmul impus de ea.
- My funny valentine,
Sweet comic valentine...