Răspântie fugară

Aşezată lângă fereastră, în metrou, se uita prin ghidul congresului ca să îşi aleagă la ce conferinţe va asista în acea zi. München e un oraş mare, avea cel puţin treizeci de minute drum cu metroul până la centrul de congrese. Se uita pe harta imprimată a metroului, da, mai erau cincisprezece staţii.

Trecătoare persoane ocupau pentru câteva minute câte un loc pe banchetă lângă ea.
La o staţie, bancheta ei şi cea din faţă se umplură. Se simţi privită.
Ridicând ochii, observă în faţa ei doi copii care o priveau cu seriozitate. Zâmbi amuzată de buclele băietului, îi cădeau dezordonate, acoperindu-i un ochi. El continua să o privească intens şi serios printre şuviţe. Nici fetiţa de lângă el nu zâmbea. Mai mare, părând obosită, se uita în gol undeva în faţă, deasupra.
- Scuzaţi-mă, auzi o voce blândă lângă ea, vorbindu-i în germană. Era o femeie acoperită în veşminte tipic arabe, negre, cu faţa însă descoperită. Copiii semănau mult cu ea, se gândi, era sigur mama lor.
- Nu ştiu germană, explică, mai mult prin semne, în engleză.
- Vorbiţi engleză, continuă femeia. Spuneţi-mi vă rog, în câte opriri urmează Harthof. Nu văd unde scrie numele staţiei următoare.
-Nu locuiesc aici, răspunse ea încurcată, nu ştiu exact nici eu, trebuie să căutăm.

Examinară împreună harta metroului.
- Nu cred că e pe linia asta, spuse ea.

Femeia se panică şi se ridică în picioare. Copiii ţâşniră şi ei, ca la un semn.
- De fapt, este, îi arătă, dar e în cealaltă direcţie. Nu vă stresaţi, trebuie doar să coborâţi şi să vă urcaţi înapoi pe aceeaşi linie de metrou, în direcţia cealaltă, îi arătă spre peronul opus.

Femeia se linişti puţin şi se aşeză înapoi.
- Trebuie să ajung la staţia Harthof. E nume de inimă, schiţă un zâmbet şi arătă o formă de inimă cu degetele, aşa am reţinut-o. Este foarte important.
- Ce este acolo? o întrebă, curioasă.
-Centrul de primire pentru refugiaţi, răspunse femeia.

Realiză brusc că erau o familie, femeia, cei doi copii, dar şi bărbatul înalt, cu figură meditativă şi uriaşe cearcăne, care stătea în picioare lângă banchetă, ţinând în braţe un bebeluş, păzind, lângă picioare, o raniţă militară.
- Am pierdut totul în Siria, vorbea femeia, privind spre întunericul de dincolo de fereastră. E război la noi, şopti, mereu e război. Am trecut marea noaptea, cu barca aceea, se înfioră. Am ajuns în Croaţia şi am stat în cort timp de un an, dar nu mai putem continua aşa. Am auzit de la prieteni că în München am avea poate şanse mai bune. Aşa că am pierdut iarăşi totul în Croaţia, zâmbi amar.
- Aici o să aveţi o cameră, credeţi? o întrebă.
- Nu ştiu nimic, dădu ea din cap şi îşi frământă mâinile, tot ce am auzit este că trebuie să ajung în staţia Harthof. Acolo o să căutam centrul pentru refugiaţi şi o să ne trecem numele pe o listă, ca să fim înregistraţi. Eu vorbesc germana şi engleza, o să ne descurcăm. Dar e foarte important să ajungem acolo dimineaţa, sunt mulţi oameni care vor să se treacă pe listă şi ei închid apoi biroul după-amiaza, aşa mi s-a spus.
- O să ajungeţi, o încurajă, trebuie doar să luaţi metroul în direcţia cealaltă. Luaţi harta aceasta, ca să număraţi staţiile.
-Mulţumesc, îi zâmbi femeia şi îi strânse mâinile. Ne-aţi ajutat mult.

Metroul se opri şi ei se buluciră spre ieşire. Îi privi adunându-se pe peron, mama trecându-şi degetele prin buclele băiatului, fetiţa îmbrăţişând un picior al tatălui ei. O zăriră şi ei la fereastră şi îi făcură cu toţii semn de la revedere, cum petreci un prieten la plecare. Copiii tot nu zâmbeau.

Apoi metroul porni şi ea rămase să privească în gol spre geamul negru, cu ghidul congresului uitat pe genunchi, gândindu-se la ei cum plecau să-şi treacă numele pe listă, pentru viaţa din vis.