Secretul din pădurea îngheţată

Povestea mea nu e una obişnuită. De aceea nici nu am început cu "a fost odată ca niciodată". În plus, povestea mea are un sfârşit cam ciudat. Şi un mijloc destul de ciudat şi el. Dar să vă zic mai întâi despre început. Aşezaţi-vă aici în jurul focului ăsta imaginar şi ascultaţi-mă până la capăt. Ha, ha, ce ironie! Tocmai eu să vă invit în jurul focului (fie el şi imaginar). De ce ironie? O să vedeţi. Toată lumea e aşezată comod? Să îi dăm drumul.

Povestea mea începe, ca multe din poveştile pe care le ştiţi deja, înainte de a mă naşte eu. Începe cu părinţii mei, adică. Părinţii mei s-au născut şi au crescut în acelaşi sat dintr-un colţ al marelui regat de gheaţă de unde provin şi eu. În marele regat de gheaţă, aşa cum probabil aţi ghicit, totul era de gheaţă. Munţii, câmpiile, pădurile, drumurile şi toate satele şi oraşele. Chiar şi fiinţele vii. Oamenii erau de gheaţă, animalele de gheaţă. În aerul răcoros uneori bâzâiau strident muşte şi ţânţari de gheaţă pândiţi de păianjeni de gheaţă pe pânze din fire subţiri de gheaţă.

Regatul nostru era uneori umbrit de nori de zăpadă şi alteori luminat de soare. Luna îşi făcea şi ea apariţia în unele nopţi. Dar nu existau anotimpuri şi nimeni nu ştia ce este focul. În lumea asta de gheaţă, părinţii mei de gheaţă s-au născut şi au crescut pe uliţele îngheţate ale aceluiaşi sat. Şi pentru că totul era de gheaţă, toată viaţa lor nu au cunoscut decât culorile de iarnă ale regatului îngheţat. Şi au crezut că asta e ceva normal. Nici măcar nu îşi imaginau că există alte culori pe lume în afară de albul zăpezii, verde-albăstruiul gheţii şi nuanţele de roşu ale apusului de soare.

Părinţii mei nu au părăsit niciodată satul lor. Nici nu ar fi avut de ce. Toate celelalte sate erau identice. Casele de gheaţă şi străzile de gheaţă arătau la fel în tot regatul. Cu mici diferenţe care însă nu meritau efortul unei călătorii. Când au crescut mari, conform tradiţiei locale s-au căsătorit şi au construit împreună o casă din cărămizi de gheaţă cu acoperiş de gheaţă şi geamuri de gheaţă subţire. În casa aceea de gheaţă m-am născut eu într-o seară de iarnă. Sau de fapt ar trebui să zic doar seară. Pentru că toate serile erau de iarnă.

Eh, cum vi se pare ce v-am povestit până acum? Destul de bizar, nu? Asta nu e tot. În regatul de gheaţă se întâmplau multe lucruri ciudate. Ciudate pentru voi. Pentru că locuitorii regatului de gheaţă nu cunoşteau altă lume. Şi era ceva normal pentru ei. În primul rând, ei nu ştiau că sunt uriaşi. Ah, am uitat să menţionez că în regatul de gheaţă toţi oamenii erau uriaşi. Uriaşi prin comparaţie cu lumea pe care o cunoaşteţi voi cel puţin. Poate mai există şi alte regate cu oameni şi mai mari. Dar eu o să vă povestesc despre regatul meu. În care trăiau părinţii mei uriaşi de gheaţă. Şi în lumea uriaşilor de gheaţă, copiii nu veneau aşa cum vin în lumea voastră. Pentru a mă naşte pe mine, tatăl meu a găsit o săgeată ruptă, i-a desprins vârful în formă de inimă şi i l-a oferit mamei mele. Mama l-a pus într-o cutie de gheaţă şi a strâns-o între palmele ei căuş până când a luat forma mea de acum numai că mai mică. Apoi în fiecare zi au adăugat amândoi straturi de gheaţă şi pe măsură ce eu creşteam şi deveneam uriaş, ei se subţiau încet încet până când începea să se vadă prin corpurile lor tot mai străvezii cutia lor cu o inimă din capăt de săgeată. Pentru că asta era soarta tuturor locuitorilor din regatul nostru.

Până aici povestea mea este identică cu toate poveştile uriaşilor din regatul nostru. Dar lucrurile iau o turnură diferită într-o zi de iarnă ca toate celelalte zile de iarnă dinaintea ei. Dar poate nici nu ar trebui să zic de iarnă pentru că toate zilele erau zile de iarnă.

Era deci o zi obişnuită, ieşisem la muncă pe câmpurile de lângă casa noastră când am auzit o voce care mă chema din pădurea care înconjura satul. Niciodată nu părăsisem satul până atunci. Şi nici în pădure nu mă aventurasem foarte departe pentru că părinţii mă avertizaseră că existau spirite care pândeau trecerea călătorilor, le furau minţile şi aceştia nu îşi mai găseau niciodată drumul înapoi. Dar curiozitatea mea era mai mare decât frica şi m-am aventurat în pădurea nemişcată de gheaţă. Am ezitat doar pentru o clipă la marginea pădurii şi apoi m-am avântat urmând vocea care mă călăuzea. Prin liniştea absolută a pădurii se auzeau doar paşii mei strivind crengile sticloase de gheaţă şi vocea care mă chema tot mai adânc şi mai departe ca să îmi dezvăluie un secret. Şi cu fiecare pas mă îndepărtam de sat şi de părinţii mei şi de viaţa pe care mi-o pregătiseră cu fiecare bucată de gheaţă luată din ei şi alipită la propriul meu trup.

Mă îndepărtasem mai mult decât o făcusem vreodată. Atât de mult încât eram convins că dacă aş fi vrut să mă întorc nu mi-aş mai fi găsit drumul înapoi. Aşa că am hotărât să urmez vocea până la capăt. Pe măsură ce înaintam devenea tot mai clară şi mai hipnotizantă. Era o voce tânără, o voce feminină, exact cum fusesem prevenit de părinţii mei că o să sune duhurile cele rele ale pădurii. Mi-era frică dar eram şi nerăbdător să aflu care era secretul pe care îl voi descoperi.

În cele din urmă am ajuns lângă un luminiş din mijlocul pădurii. M-am apropiat cu teamă, rărind paşii şi când am ajuns în mijlocul luminişului am descoperit un lac de gheaţă care strălucea ciudat. M-am apropiat de lac, am întins o mână spre suprafaţa strălucitoare dar m-am îngrozit de îndată ce am atins-o. Suprafaţa s-a mişcat imediat, mi-a prins mâna şi mi-a învăluit-o. Am smuls-o îngrozit din lac împreună cu o bucată de gheaţă ne-rece care se mulase ciudat pe mâna mea. Gheaţa de la suprafaţa lacului s-a mişcat apoi în multe cercuri concentrice cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Era prima dată când vedeam gheaţă care se mişcă. M-am lăsat brusc pe spate şi am început să mă împing disperat înapoi săpând cu călcâiele în malul de zăpadă al lacului dar vocea m-a liniştit şi m-a îmbiat să intru cu totul în lac dacă vreau să aflu secretul.

M-am apropiat din nou de lacul cel ciudat, mi-am introdus mâna şi am observat că pot să o plimb cu uşurinţă în interiorul gheţii mişcătoare. Am rămas să mă joc aşa o vreme cu mâna prin lac până m-am convins că nu este nimic rău şi apoi mi-am făcut curaj şi am intrat cu totul. Senzaţia era foarte plăcută, mă simţeam învăluit şi cuprins din toate părţile de gheaţa strălucitoare şi mişcătoare. Vocea se auzea acum de undeva de jos, din adânc, din direcţia unei luminiţe de pe fundul lacului. Dar oricât încercam să ajung la ea nu reuşeam pentru că lacul mă împingea la suprafaţă. A durat ceva vreme până când am învăţat cum să avansez în direcţia pe care o doream pentru că nu mai înotasem niciodată dar am reuşit până la urmă. Am urmat vocea care mă chema înspre lumina din adânc care creştea încet în intensitate şi mărime pe măsură ce mă apropiam.

Când am ajuns pe fundul lacului am descoperit că lumina era de fapt o fereastră. Am privit prin fereastră şi am văzut în cealaltă parte o pădure de gheaţă verde care se mişca uşor în toate părţile. Am deschis fereastra dar în spatele ei era tot lacul. Odată trecut în cealaltă parte a ferestrei am observat că în loc să înot în jos, acum înotam de fapt în sus înspre cealaltă suprafaţă unde se vedea pădurea verde. Când am ajuns în sfârşit la suprafaţă m-am uitat uimit în jurul meu la pădurea de gheaţă verde, netransparentă, mişcătoare. Un verde cum nu mai văzusem niciodată. Şi multe alte culori pe care nu le recunoşteam. Pentru că nu mai văzusem niciodată o pădure de ne-gheaţă. Cu frunze şi trunchiuri de copaci care se mişcau. Şi păsări de toate culorile care scoteau sunete moi când zburau în loc de sunete ascuţite de sticlă frecată. Flori de cele mai diverse culori şi forme, vizitate de insecte nemaivăzute al căror bâzâit îmi încânta auzul. Toate lucrurile se mişcau şi vibrau, zbârnăiau şi fâlfăiau în jurul meu ca într-un concert cum nu mai auzisem în pădurile îngheţate de lângă satul nostru.

După ce mi-am revenit din uimire am remarcat lângă lac o potecă printre nişte copaci către un castel înalt din cărămizi de gheaţă opacă de culoarea apusului de soare. Când m-am apropiat şi am pus mâna pe ele mi-am dat seama că nu este gheaţă ci un material necunoscut. Am deschis uşa cea înaltă şi am intrat în castel. Am rămas în sala cea mare (singura în care încăpeam) şi mi-am băgat capul prin toate camerele, am atins şi privit toate obiectele rând pe rând. Majoritatea erau lucruri obişnuite pe care le găseşti în orice casă doar că mult mai mici şi gheaţa din care erau făcute era total diferită de ceea pe care o cunoşteam eu. Aşa cum probabil v-aţi dat seama, era vorba de materiale care pentru voi sunt ceva normal: lemn, metal, piatră, ţesături. Pentru mine însă, atingerea lor era o experienţă nouă, incredibilă. Ce secret grozav, această lume, acest castel, mi-am zis în gând în timp ce atingeam o pătură albă. Ce moale e, parcă ar fi din zăpadă proaspătă, doar că nu e rece. Şi nici nu pot să o fac bulgăre. Uite, revine la forma ei.
- Cine eşti tu şi ce cauţi în castelul meu?, se auzi dintr-o dată o voce în spatele meu.

M-am întors speriat dar nu era nimeni în spatele meu. Mi-am coborât privirea şi am văzut o fetiţă din ne-gheaţă mică-mică încât aş fi putut să o aşez pe una din palmele mele ca pe un scăunel.
- Ăăă, vocea... Am auzit... Mi-a zis că o să aflu... Mă rog, eu sunt Max. Eram curios ce este în castel şi am intrat. Tu cine eşti?
- Eu sunt Emmanuelle dar toată lumea îmi zice Minnie. Cum ai ajuns aici şi de ce eşti aşa de îngheţat, vrei să te încălzeşti lângă foc?
- Lângă foc, ce este un foc?

Fetiţa a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a dat apoi câţiva paşi în spate ducând o mână la bărbie, s-a încruntat uşor măsurându-mă cu ochii semi-închişi şi aplecând uşor capul într-o parte.
- De unde ai venit tu, uriaşule îngheţat?
- De acolo din lacul de la capătul potecii. Ce este locul ăsta de ne-gheaţă şi de ce eşti singură aici?
- Este castelul meu secret pe care l-am construit în vis.
- În vis?

Fetiţa a zâmbit ca şi cum dintr-o dată înţelesese ceva neclar şi tot chipul i s-a luminat. Apoi a început să turuie pe nerăsuflate.
- Da, eşti în visul meu acum. Eu am construit tot ce vezi aici ca să pot să mă plimb şi să mă joc pentru că în realitate nu pot. Părinţii mei mi-au zis că sunt prea bolnavă şi trebuie să stau în pat. Acolo stau mai tot timpul şi citesc poveşti. Am construit în imaginaţie acest castel şi îl vizitez noaptea când visez. Am dat nume tuturor păsărilor şi animalelor. Lacul l-am făcut pentru răţuşte. Da, răţuşte. N-ai văzut nişte răţuşte când ai venit? Nu? Sper că nu mi-ai speriat răţuştele măi, uriaşule. Că ele sunt cam fricoase.
- Stai, mai încet, i-am zis. Deci locul ăsta e în visul tău? Ce vis bizar, cum te-ai gândit tu să visezi toate lucrurile astea bizare care nu sunt din gheaţă?
- Păi ele sunt la fel ca în realitate. Şi în general majoritatea lucrurilor nu sunt din gheaţă. Poate doar un pic iarna. O să iţi explic. Hai mai jos că eşti prea sus.

M-am aşezat în fund ca să fiu mai jos şi fetiţa mi-a explicat despre lumea ei. O lume ne-rece. Sau caldă cum aveam să aflu că îi zice. Despre plante şi animale şi cum totul se schimbă în fiecare anotimp. Despre oamenii din regatul ei. Oameni din carne şi oase îmbrăcaţi cu ţesături colorate. Oameni calzi care se îmbrăţişează şi care au copii calzi pe care îi înfăşoară în pături şi haine ca să îi ţină la căldură. Oameni care trăiesc în case încălzite cu foc când e frig. Focul era un concept pe care nu reuşeam să îl înţeleg nicicum dar nu am întrerupt-o. Regatul oamenilor calzi suna foarte interesant. Mi-ar fi plăcut să îl vizitez într-o zi, am gândit şi apoi am zis şi cu voce tare. Fetiţa a izbucnit în râs. Probabil s-ar fi speriat foarte tare de mine oamenii din regatul ei să mă vadă aşa uriaş şi îngheţat. M-a întrebat apoi despre lumea mea şi despre motivul pentru care venisem în castelul ei.
- Am auzit o voce care mă chema să îmi dezvăluie un secret, i-am zis.
- Ah, păi probabil era vocea mea. Am un cântec despre castelul meu secret. Uneori cânt cam tare e adevărat. Poate asta ai auzit.
- Da, e posibil. Dar oricum sunt foarte fericit că te-am cunoscut şi am aflat despre regatul tău cald care pare atât de interesant.
- Şi eu mă bucur că ai venit să îmi ţii de urât pentru că nu prea am cu cine să mă joc în lumea mea.
- Copiii nu se joacă împreună în lumea voastră, am întrebat?
- Ba da, dar toţi copiii se joacă afară şi eu nu mai am voie afară, mi-a zis ea uşor întristată. Eu vin aici la castelul meu secret ca să mă joc, adăugă. Dar acum că te-am găsit pe tine, putem să ne jucăm împreună, uriaşule, zise ea înveselindu-se. Vrei să fii prietenul meu, Max?

Ce propunere, auzi! Eu, un uriaş de gheaţă să mă joc cu o fetiţă minusculă din regatul acesta al oamenilor calzi. Şi într-un mediu atât de neaşteptat. Am stat puţin pe gânduri dar am acceptat. Am petrecut apoi multe ore cu Minnie. Mi-a arătat toate lucrurile ei preferate şi toate jocurile inventate de ea în castel şi în afara lui. La sfârşit a scos din buzunar un jeton, l-a strâns în palmă până când într-o laterală a castelului a apărut un tobogan special cu care s-a întors în lumea ei. Eu m-am întors prin lacul de lângă castel în lacul din pădurea mea şi apoi acasă. Am revenit apoi de multe ori să o vizitez pe Minnie de fiecare dată când îi auzeam vocea feerică în pădurea de lângă satul nostru.

Am descoperit că pot să fac lucrurile să îngheţe în lumea din visul ei şi i-am construit o mică pârtie pentru săniuş lângă castel. Şi într-una din vizite am făcut să ningă fulgi de zăpadă cu respiraţia mea. A fost foarte fericită să se joace cu zăpadă pentru că în realitate nu avusese niciodată ocazia în lumea ei. Am observat însă că de fiecare dată când făceam lucrurile să îngheţe eu mă subţiam puţin dar nu am dat importanţă. Am remarcat de asemenea că Minnie petrecea tot mai mult timp la castel. Părea să fie acolo tot timpul. Am întrebat-o ce se întâmplă în lumea ei. Mi-a explicat că în ultima vreme dormea tot mai mult. I-a auzit pe doctori vorbind în şoaptă cu părinţii că inima ei nu mai era bună. Apoi a arătat cu un deget către pieptul meu şi m-a întrebat dacă şi inima mea are probleme. M-am uitat şi eu şi am realizat că inima mea începea să se vadă prin corpul tot mai subţire. I-am zâmbit şi am asigurat-o că inima mea e ok. Pentru că inimile uriaşilor de gheaţă au alt scop decât la oameni, i-am zis deşi nici eu nu eram sigur. Tot ce ştiam de la părinţii mei era că inimile noastre trebuie ascunse cât mai bine şi niciodată să nu le arătăm nimănui. Dar nu tot ce ne învaţă părinţii noştri este pentru noi. Uneori părinţii noştri vorbesc cu ei înşişi când ne vorbesc nouă. Şi nu întotdeauna trebuie să îi ascultăm. Aşa că nu m-a deranjat că îmi văzuse inima.

Ultima oară când am văzut-o pe Minnie mă aştepta de ceva vreme. Am întrebat-o de ce era deja acolo. Mi-a zis că în lumea reală nu mai era la ea acasă. O duseseră la spital ca să îi schimbe inima cu una nouă. Îi explicaseră că o să fie ca un somn mai lung. Şi ea le zisese că nu e nici o problemă pentru că ea când doarme se joacă cu un uriaş de gheaţă în castelul ei de lângă lac. Apoi mama ei izbucnise în plâns, bineînţeles. Tot timpul mama ei plângea din nimic şi, dacă încerca să o încurajeze, parcă plângea şi mai tare. Apoi i-au dat să miroasă ceva într-o mască şi a adormit. Şi de atunci mă aştepta pe mine.

Am rămas cu ea multă vreme şi ne-am jucat toate jocurile ei preferate. I-am făcut chiar şi un patinoar pe suprafaţa lacului şi patine din gheaţă. Fusese visul ei dintotdeauna să patineze. Eram însă tot mai obosit şi m-am întins să mă odihnesc sub un copac de lângă marginea lacului. Minnie a venit şi s-a aşezat lângă mine, pe spate, ridicată pe coate, admirându-şi patinele de gheaţă mulate pe ghete. După o vreme a zâmbit şi mi-a zis cu o voce calmă (privindu-şi în continuare cu admiraţie patinele de gheaţă) ceea ce eu nu aveam curajul să aduc în discuţie:
- Nu trebuie să mă aştepţi pe mine, Max. Poţi să te întorci în lumea ta. Nu ştiu dacă toboganul va mai apărea de data asta. Nu mai am jetoane.

Am ascultat-o dar am rămas tăcut. Aş fi vrut să îi răspund, să zic ceva, orice, dar nu am putut. Aş fi vrut să o iau cu mine dar nu ar fi rezistat niciodată în lumea noastră rece şi dură. Aş fi vrut să plâng dar uriaşii de gheaţă nu pot să plângă. Aş fi putut încerca să îi confecţionez un jeton din pietrele din jur sau din obiectele din lumea ei dar ştiam că nu ar fi funcţionat pentru că totul acolo fusese construit în visul ei şi nu exista în realitate. Singurul lucru pe care mai puteam să îl fac era singurul lucru pe care părinţii îmi ziseseră să nu îl fac niciodată. Am vârât mâna în piept şi am scos de acolo capătul meu de săgeată în formă de inimă, l-am strâns între palme şi l-am micşorat până a ajuns de mărimea potrivită şi i l-am dăruit lui Minnie. Ea s-a speriat şi nu a vrut să îl primească la început dar eu am asigurat-o că totul o să fie bine şi am insistat. L-a primit în palmă, l-a strâns şi apoi a dispărut prin toboganul care a apărut într-o parte a castelului.

Eu am mai rămas o vreme aşa întins, admirând peisajul. Apoi am început încet încet să mă topesc cât mai rămăsese din mine şi m-am transformat într-un pârâiaş care se scurgea direct în apa lacului pe care înotau răţuştele. Şi acolo am rămas susurând încet printre pietre şi iarbă până în ziua de azi când vă povestesc vouă toate aceste întâmplări. Şi uneori, povestea mea şi a lui Minnie se aude şi în clipocitul apelor cristaline ale râurilor de munte care trec pe lângă focuri de tabără reale sau imaginare iar urechile care ascultă cu atenţie o pot auzi şi povesti mai departe.