Crepuscul

Bătrâna m-a privit ca pe o piatră. Abia îşi întorsese capul, cât să mă vadă apropiindu-mă, oprindu-mă apoi la marginea cercului desenat cu degetul în praf. Aşezată în mijloc, îşi urmărea mâinile împletind un şirag din aţe colorate. După un timp fără măsură, silueta învăluită în razele aproape orizontale ale apusului de soare a vorbit.
- Unde este apa ta? A mormăit către mine, cu jumătate de gură.

Am tras adânc aer în piept, gândindu-mă.
- Apa mea, am răspuns, timorată ca o şcolăriţă, curge adânc prin venele mele. O simt alunecând prin mine în flux, pompată ritmic, în tic-tac de muşchi cardiac. Lin clipoceşte prin canalele mari, profundă, ascunzând sub suprafaţa netedă torente şi vârtejuri ce mă trag spre alte profunzimi. O simt trecând prin serpentinele înguste ale capilarelor ca prin secrete canale veneţiene, încă tulbure, găsindu-şi prin filtrare claritatea, până la ultimul strat de o picătură profunzime, roşu strecurat, roşu crud, eu.

Am tăcut pentru că îşi ridicase mâna dreaptă ca să mă oprească, deşi pe limbă îmi curgeau încă poveşti despre valurile mele izbite de ţărm, despre gheaţa despicată cu urlet de secure, despre botezul din bortă, despre ploi torenţiale de cuvinte care uneori îmi întunecă privirea.
- Unde este focul tău? S-a răstit aproape, arătând spre semicercul incandescent cuprinzând cerul din spatele ei.
- Focul, am tremurat şi mi-am cuprins capul, îl simt aici, îmi arde tâmplele seară de seară, cu flăcări lingând, împresurând, lipind zidurile catedralice ale craniului meu, biet castel permanent asaltat. Înăuntru şi în afară, pietrele raţiunii mi-s încălzite de fierbinţi mângâieri, de zbateri necontrolate, de trosnete, de scrâşnete de lemn răsucit în jar. Poate ar trebui să îl împing prin ochi afară, mi-am dat seama, să se verse, să se piardă în portocaliul apusului, să ardă ce e de ars şi să îmi lase măcar somnul.

Ea, întoarsă acum cu spatele, a şoptit.
- Unde este vântul tău?
- Aş vrea să ştiu şi eu, am ridicat din umeri. Nu înţeleg de unde bate, nu ştiu încotro mă împinge. E undeva în afară, cred, deşi, când e rece îl simt până în adâncul oaselor. Mă poartă, văd, din loc în loc, uneori aproape mă târăşte. Alteori mă arunc singură şi aştept să mă prindă, pătură de salvare neştiută, bănuită, sperată. Mutările acestea, răsuciri împinse spre alte ţărmuri impermanente, le aştept cu răsuflarea tăiată, să se întâmple odată, atunci când am rămas prea mult timp în acelaşi loc, cu acelaşi eu bântuindu-mă.

S-a uitat spre mine peste umăr, parcă dezamăgită. Şi-a lăsat apoi privirea spre pământ şi a ridicat între degete un pumn de colb.
- Unde este pământul tău? A murmurat cuvintele ca dintr-o clepsidră, lăsându-le să se scurgă odată cu praful împrăştiind curcubee aurite în ultima rază de soare, să se lipească apoi, gri, înapoi în umbră.
- În mâinile mele, i-am arătat. Ţărâna o simt zgrunţuroasă pe piele, lipită, clei cald, de podul palmelor, gata să ia forma unui vis. Adesea sunt olar fără ţintă, nu ştiu la început ce o să iasă, de multe ori nu sunt sigură dacă eu sunt cea care face munca, sau frământarea pământului de praful pielii mele modelează doar lucruri deja prezente, care încă nu au ajuns să aibă chip şi atunci îl dau pe al meu. Adevărul trebuie să aibă, am realizat acum, atâtea feţe pe cât suntem oameni gânditori pe pământ. Aceeaşi ţărână care ne poartă tălpile, urcă prin noi, se amestecă cu toate celelalte esenţe şi iese caldă, maleabilă prin podul palmelor îndreptate uneori spre pământ, uneori spre inimă, alteori, întrebătoare, spre cer. Din ele ţâşnesc viţe, din ele cresc ziduri, din ele se ţes pânze de poveşti; cu toate creăm lumea, fiecare privind însă răsfrângerile luminii doar pe partea lui.

Am rămas tăcută apoi sub cerul, fântână albastră, vărsând tot mai multă noapte peste mine. Umbra mi se întindea printre copaci, spre munţi.
- Cred că am înţeles, m-am ridicat să îi spun.
Ecoul s-a oprit însă sec, aproape de picioarele mele.
Eram singură, în întuneric, în mijlocul unui cerc ce abia se mai vedea, desenat cu degetul pe nisip.