Cerşetorul

Ştiu că o să zici că am luat-o razna, dar ascultă-mă un pic. Trebuie să iţi zic ceva. Ceva care o să sune cel puţin aiurea. Nu te speria, nu e ceva de rău. Adică cel puţin aşa cred. Şi sper. Să nu fie ceva de rău. Ok, ok îţi zic, dar încearcă să nu mă judeci până nu asculţi raţionamentul meu până la capăt. Ştii cerşetorul ăla pe care l-am văzut în faţă la Carrefour, lângă cărucioare? Nenea ăla aşezat pe pătură ca la picnic. Nu l-ai văzut? Avea şi un pui de câine. Deci, mă rog, cerşetorul ăla cu pui de câine. Nu ştiu cum. Şi nici de ce. Dar cred că era Dumnezeu. Dumnezeu deghizat în cerşetor. Şi cred că se întrupase special pentru mine şi mă aştepta să trec pe acolo. Pentru că noi doi avem multe de vorbit. Nu mă privi aşa, stai să îţi explic cum am ajuns la concluzia asta.

Mi-a atras atenţia înainte să intrăm când m-am dus să iau coş. În primul rând pentru că nu arăta ca un cerşetor obişnuit. Adică nu arăta nici ca un junkie belgian fără ocupaţie şi nu era nici român (ca să nu zic ţigan). Da, majoritatea cerşetorilor sunt români şi cam toţi sunt ţigani. O fi rasist să observ asta? Nu este intenţia mea. Ştiu dragă, trăim vremuri moderne. Dar ce sunt eu de vină că majoritatea cerşetorilor din Belgia sunt ori drogaţi autohtoni ori concetăţeni de etnia respectivă?

Dar mă rog, să nu schimbăm subiectul. Deci mi-a atras atenţia pentru că era prea bine îmbrăcat şi prea relaxat. Dacă ar fi fost aşezat pe pătură într-un parc aş fi putut crede că a ieşit la plimbare cu câinele şi face o mică pauză. Şi dacă s-ar fi ridicat şi ar fi intrat în magazin probabil că l-aş fi confundat cu oricare din ceilalţi pensionari ieşiţi la cumpărături. Era ceva în atitudinea lui, o siguranţă de sine care radia în jurul lui ca o aură. În plus căţelul nu arăta deloc murdar cum sunt de obicei câinii cerşetorilor.

Dacă asta ar fi fost tot, l-aş fi ignorat şi uitat instantaneu, aşa cum facem cu toţi oamenii care sunt jos. Dar după prima impresie fugitivă şi superficială legată de cum arăta, mi-a atras atenţia şi accentul lui est-european cu "r"-uri pronunţate. L-am auzit vorbind în franceză cu doamna care şi-a luat coş înaintea mea. Şi doamna i-a şi răspuns. Din cele câteva replici schimbate era clar că se cunoşteau şi discutau ceva legat de o întâlnire anterioară. Nu am mai văzut niciodată un cerşetor care să aibă o conversaţie amicală şi familiară cu un potenţial donator. De obicei interacţiunile de acest gen sunt o combinaţie de milă, vină, ruşine şi resentiment.

Pentru o fracţiune de secundă am vrut să mă opresc, să intru puţin în vorbă, să las ceva în cutie pentru el şi pentru căţel. Dar am avut o reţinere. Niciodată nu ştiu dacă să intru în vorbă cu cerşetorii din România. Uneori aş vrea să îi mai întreb una alta. Despre ei, de unde sunt din România. E una din primele întrebări pe care le pui când întâlneşti un alt român în diaspora. De unde eşti din România? Nu are prea mare importanţă şi nu e ca să îţi întăreşti eventuale prejudecăţi regionale cu care ai venit din ţară. E pur şi simplu pentru că plasarea lui mai exactă din punct de vedere geografic este într-o anumită măsură reconfortantă şi pentru tine. Cumva, o confirmare a poziţionării lui îţi oferă şi ţie o validare a propriei identităţi şi origini. E ceva ce aveţi în comun: ţara şi dorul de ţară. Căci întrebând de locul de baştină este ca şi cum ai întreba "Şi ţie ţi-e dor de ţară?". Poate dacă m-aş fi oprit şi l-aş fi întrebat de unde e din România şi cum a ajuns în faţă la Carrefour şi mi-ar fi şi răspuns, aş fi fost mai puţin convins că e... ştii... Dumnezeu. Sau cine ştie, poate mi-ar fi confirmat că este El. Şi atunci aş fi putut să îi zic tot ce am pe suflet şi poate mi-ar fi dat şi răspunsuri la toate întrebările pe care le-am strâns în sac şi pe care le car de atâta vreme în spinare. Dar pentru că nu era ţigan (îmi recunosc încă o dată reflexul rasist care nu e uşor de combătut după atâţia ani de exerciţiu), m-am gândit că probabil nu e din România, deşi accentul cu care vorbea franceză sugera asta. Ori, Dumnezeu nu mi se poate releva decât în română. Cred că ar fi foarte puţin probabil ca Dumnezeu să îmi vorbească într-o altă limbă.

Aşa că am intrat în Carrefour şi am încercat să mă concentrez la lista de cumpărături şi să nu mă mai gândesc la el. Dar ceva îmi stârnise curiozitatea şi nu îmi dădeam seama ce anume. L-am trimis însă din conştientul curios în subconştient şi mi-am văzut de cumpărături. Totul până am ajuns la raionul de apă îmbuteliată. Care după cum ştii e chiar lângă raionul de mâncare pentru animale. Şi când am trecut pe lângă sacii de mâncare pentru câini mi-am dat seama ce anume mă sâcâia. Toate informaţiile acumulate în scena din parcare şi împinse în subconştient au fermentat şi au revenit în conştient sub forma unei revelaţii: puiul de câine era de rasă românească. Era un ciobănesc carpatin. Nu de ăla lăţos, ăla e mioritic. Caută pe Google dacă eşti curioasă care e diferenţa. Seamănă cu câinele tipic românesc, doar că e mai mare. Al lui era încă pui. Un pui de ciobănesc carpatin cu blana curată şi sănătoasă care mă privea cu curiozitate şi simpatie direct în ochi spre deosebire de câinii cerşetorilor care de obicei sunt la fel de trişti şi deprimaţi ca şi stăpânii lor.

Ce căuta un cerşetor non-ţigan, non-junkie-belgian, bine îmbrăcat, cu accent est-european şi un căţel de rasă românească în faţă la Carrefour? Şi ideea care a răsărit în capul meu (nu mă întrebă de unde şi nu îmi zice că mă repet) a fost că cerşetorul ăla era Dumnezeu care se deghizase şi îmi apăruse în sfârşit în cale după atâţia ani în care l-am căutat şi nu l-am găsit nicăieri. Şi poate căţelul era Sfântul Petru. Ha, ce prostie. Ce absurd! Cum să fie căţelul Sfântul Petru? Căţelul era doar un căţel. Dar era un căţel de rasă românească. Ce ar fi căutat un căţel de rasă românească aşa de bine întreţinut la un cerşetor cu accent est-european tocmai în faţa unui magazin în vestul Europei? Îţi zic, de îndată ce m-a lovit ideea asta, am rămas blocat câteva clipe. Nu se întâmplă în fiecare zi să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să ai ocazia să primeşti răspunsuri la toate întrebările. Apoi mi-am dat seama bineînţeles că nu are nici un sens şi e doar un gând arbitrar, iraţional, ajuns accidental la suprafaţă de undeva din adâncul subconştientului, dar că totuşi cel mai bine e să vorbesc cu el când ieşim, ca să nu rămân cu idei aiurea.

Dar când am ieşit nu mai era acolo. Nici urmă de el. Nici pătură, nici cartonul mâzgălit (oare ce scria pe carton, de ce nu am fost atent la carton?), nici cutia fără monezi. Îmi zici că tu nu ai văzut pe nimeni? Sunt convins că el era. Deghizat în cerşetor. Şi că voia să îmi vorbească şi am ratat ocazia să îi strâng mâna şi să îi pun câteva întrebări. Oh, i-aş fi pus câteva întrebări. Aş fi început cu unele simple gen: de ce a creat ţânţarii, care e rostul lor? În afară de a mă chinui pe mine. L-aş fi întrebat de ce îi ajută pe cei răi şi pe cei buni îi face să sufere? De ce există războaie şi foamete şi atâta suferinţă. Zici că asta nu e treaba lui? Cum nu e treaba lui? Nu e în toate cele ce sunt? Nu este atotputernic, atotştiutor şi omniprezent? Asta înseamnă că Dumnezeu vede şi poate Totul.

Nu, nu mi-ar fi fost frică să îi vorbesc aşa. L-am rugat şi l-am chemat în ajutor de atâtea ori. L-am şi provocat şi sfidat de câteva ori. Dar nu s-a arătat niciodată până acum. Nici când am căzut şi mi-am julit pielea şi m-a durut până la lacrimi. Nici când bunica era pe moarte şi l-am rugat în genunchi cu mâinile împreunate şi cu ochii închişi să nu o ia de lângă mine. Nu m-a ascultat niciodată şi nu a fost lângă mine. Nu, nu mi-ar fi fost frică să îl întreb. Unde erai Doamne când am avut nevoie de tine cel mai mult? Când aveam 6 ani şi vecinul pensionar de la 5 m-a luat şi m-a închis la el în dormitor şi nu m-a lăsat să mai plec oricât am ţipat? Când m-a lovit atât de tare încât m-am prăbuşit la podea şi nu am îndrăznit să mai zic nimic. Unde erai Doamne când m-a trântit în pat cu faţa lipită de pătura aspră de lână? Unde erai când m-a strivit sub trupul lui şi mi-a suflat în ureche cu respiraţia duhnind a alcool şi ţigări să nu zic la nimeni, că dacă nu o să îmi omoare familia? Poate erai în faţă la Carrefour şi te relaxai cu căţelul tău ciobănesc carpatin pe păturică.