Era frig şi noapte, dar nu era atât de greu, se gândi Zimzim, împiedicându-se de aripile mamei.
- Zimzim, o mustră în şoaptă mama, te rog, nu mai fă gălăgie şi fi atentă pe unde calci. Întinde antenele până când mă atingi şi simte ritmul marşului. Mergem în coloană, ţine-te după mine.
- E cam bizar totul, scânci Zimzim, unde mergem, de fapt? Şi de ce mergem noaptea?
- Nu acum, ssss. Urmăm indicaţiile Şefului.
Pe o creangă din apropiere, cu urechile ciulite, bufniţa îi privea intrigată. Avea dreptate cea mică, ce căutau toate la plimbare în mijlocul nopţii? Mai mult de atât, ce căutau în copacul Mamei Bătrâne? Toate vieţuitoarele poienii ştiau cât de mult se supără Mama Bătrână pentru orice pasaj neautorizat. Aveau unele dimineţi, se înfoie pasărea cu un fior, în care somnul ei dulce de dimineaţă era întrerupt de zgomote ascuţite. Şi nu, nu erau porumbeii. Era bătrâna, ţipând mai tare decât un stol de păsări, împingând jos de pe crengile copacului ei insecte, păsări, şopârle care nu respectaseră interdicţia.
Pe de altă parte, se gândi Buha, ceva atrăgea animalele spre scorbura Mamei Bătrâne. Simţise şi ea, era ca un vârtej, sau ca un hămăit surd, iţi trăgea aripile, uneori ciocul, zborul era uneori deviat de-a binelea spre copacul bătrânei. Noaptea, ea, Buha, îl vedea, vârtejul respectiv, ca pe un curcubeu, cu unde vălurite colorate, care ţâşneau pe gaura scorburii şi se împrăştiau în jur, pierzându-se cu un ţiuit. Exact pe traseul unei val ca acesta o luaseră şi buburuzele.
E mult mai greu să le explici o interdicţie, sunt nişte insecte, îşi dădu Buha ochii peste cap, se bazează pe instinct pentru a-şi găsi drumul lor de familii migratoare şi din păcate pentru ele, chicoti ea, de data asta drumul lor trecea fix prin scorbura Mamei Bătrâne, pe urma şerpuită a unei unde colorate. Mâine iar va fi scandal, mai bine dorm lângă calea ferată, oftă bufniţa şi îşi luă zborul.
Cel mai rău în toată povestea asta e faptul că Mama Bătrână ne-a refuzat deja, se gândea mama lui Zimzim. S-au certat ieri dimineaţa, ea şi Şeful, el căpos, cu planul lui, cu cel mai scurt drum spre Casa de Iarnă. Iar Mama Bătrână era isterică, bombardase grupul cu boabe de afine lansate de păsări ca să le convingă să se oprească. Nu este drum prin scorbură, îi arătase chiar ea Şefului pereţii pe dinăuntru, şi el pipăise cu antenele centimetru cu centimetru toata scorbura, şi nu era nici o crăpătură.
Iniţial s-au retras sub o rădăcină a copacului şi Şeful le-a transmis prin antene tot ceea ce învăţase despre interior. Şi deşi tot grupul înţelesese că nu era nici un drum pe acolo, şi deşi au povestit şi dezbătut toată seara pe unde să ocolească, la căderea nopţii s-au pus în formaţie şi au urcat înapoi spre creanga spre care se simţeau toate, inexplicabil, atrase. Cea mai scurtă cale era preţioasă, până la îngheţ mai erau doar câteva zile.
O să trecem în linişte absolută, încet dar fără oprire şi dacă nu o trezim din somn, Mama Bătrână nici nu o să îşi dea seama, le spusese Şeful. Iar ele o dată hotărâte, nu se mai răzgândeau. Uite aşa, pas cu pas, ajunseseră în pragul scorburii.
Şeful intră primul şi trimise rapid semnalul de liberă trecere. Baba nu e înăuntru, perfect, pfuu, se bucură şi mama lui Zimzim, ce noroc. Hai, prietenelor, paşi decişi, poate scăpăm fără ceartă.
În şir silenţios buburuzele se strecurară pe gaura scorburii. Zimzim era ultima.
Deci este o uşă, până la urmă, se minună ea. Cum de nu o văzuse Şeful prima data? Uite, e ovală şi mare, fix pe mijlocul peretelui, cât să treacă o pasăre dincolo. Pentru noi e loc berechet şi e uşor, chiar dacă e la înălţime, se încurajă ea, ne agăţăm de orice pereţi cu picioarele, am mers de multe ori vertical, ba chiar şi cu capul în jos.
Una după alta, buburuzele ajungeau la buza uşii şi treceau pe partea cealaltă ca peste un obstacol. Probabil se coboară pe cealaltă parte, se gândi Zimzim. E ciudat că nu ne transmit primii direcţia, de obicei ştim dinainte dacă trebuie să ne pregătim de zbor sau de căţărare.
- Zduf, simţi Zimzim o lovitură în carapace şi se dezechilibră. Se trezi pe jos, în scorbură, acoperită de suc de afine. M-a lovit, se indignă ea. Baba asta nebună şi mincinoasă s-a întors şi a dat după mine. Celelalte aproape au trecut.
- Aşteaptă-mă, mama, vin, încercă ea să se grăbească, în timp ce mama ei tocmai trecea pragul de cealaltă parte.
- Extraordinar, nu pot să cred, nu pot să plec un minut, bombănea baba. Uite ce aţi făcut, striga în urma lor Mama Bătrână. E casa mea aici, cum treceţi aşa?
Cu încă o lovitură de afină o rostogoli iar jos pe Zimzim de pe perete. Se chinuia să îşi întoarcă picioarele când deasupra ei, se apropie capul babei. O privea cu milă, nu cu supărare, se gândi buburuza.
- Nu poţi să treci, s-a închis Poarta, îi şopti Mama Bătrână, mângâind-o pe un picioruş.
- Ce vorbeşti, nebuno, bâzâi enervată Zimzim, au trecut toate, am văzut-o pe mama sărind peste margine, dă-mi drumul.
Bătrână o ridică în mâini.
- Îmi pare rău, se strâmbă ea. Trebuia să vin mai repede.
Se apropie de Poartă cu buburuza în braţe. Ovalul uşii, înainte albastru, se întuneca tot mai mult, parcă îşi pierdea conturul, constată cu uimire Zimzim.
- Mama, scânci ea.
- Uită-te, oftă baba, mama e bine. Sunt bine, toate.
Prin Poartă se vedea grupul de buburuze oprit pe scoarţa copacului. Am avut dreptate, gândi Zimzim, dincolo se coboară. Buburuzele se adunaseră în cerc, un grup de carapace înghesuite. Şeful şi soldaţii pipăiau cu antenele, grăbiţi, în jur, la margine. Zimzim înţelese repede. Direcţia de drum dispăruse, nu mai ştiau în ce parte să o ia.
- De ce nu vin înapoi, îi şopti babei, temându-se de răspuns.
Mama Bătrână privea în gol. În faţa lor, ovalul de trecere se pierdea încet, încet, în umbra scorburii. Îşi trecu mâna peste suprafaţa peretelui. Zimzim pipăi şi ea cu antenele. Era doar scoarţă de copac, peste tot.
- Mama, se tângui ea, mama, unde eşti? Caută cu picioarele pe tot peretele, prin toată scorbura, strigând-o.
- E Dincolo, răspunse, într-un târziu, bătrâna.
(va urma cândva)