Chemarea

În mâna dreaptă avea un cuţit de bucătărie. Se uită la lama de inox mânjită cu roşu. Cum am ajuns aici? Cât e ceasul? Ridică privirea, ceasul de pe perete arăta 07:03 am. Se trezise la 6 jumate dar nu ştia cum trecuse timpul. Trebuie să mai beau o cafea, dorm pe mine. Lăsă cuţitul lângă felia unsă cu unt şi borcanul de gem, îşi umplu cana de cafea şi se îndreptă spre balconul apartamentului. Când trecu pe lângă uşa de la baie ciocăni uşor şi îi zise prin uşă soţiei să trezească copiii şi să îi pregătească.

Ieşi pe balcon, îşi aprinse o ţigară şi se rezemă cu coatele de margine privind spre grădina din spatele blocului. Simţea că aerul rece de dimineaţă de toamnă în combinaţie cu a doua cafea îl trezea în sfârşit. O pisică se oprise şi fixa ceva în iarbă. O pasăre sau un şoarece ceva, gândi. O privi o vreme dar nu făcea nimic, stătea numai nemişcată cu o lăbuţă ridicată aşteptând probabil momentul potrivit să atace. Trebuie să termin senvişurile pentru copii. Trase un ultim fum de ţigară şi o stinse în scrumiera de sticlă. Mai aruncă o privire spre grădina din spatele blocului dar nu mai era acolo pisica. O căută cu privirea dar dispăruse. Se întoarse să intre în casă dar se opri lângă florile de pe pervazul ferestrei ce dădea spre balcon. Aproape toate erau ofiilite. Trebuia să le bage în casă, le-a lăsat afară şi uite că au murit de frig.

Traversă micuţa sufragerie şi intră în bucătăria tip vagon în care cu greu încăpeau să mănânce toţi patru. Soţia termina de pregătit senvişurile pe care le începuse. Băiatul avea 11 ani şi fetiţa urma să împlinească 7 în curând. Îşi mâncau pe jumătate adormiţi cerealele cu lapte.
- Sunteţi aproape gata? Trebuie să plecaţi în câteva minute, îi zori. Să nu uiţi echipamentul, azi ai fotbal, zise către băiat.

Apoi către soţie:
- Ce zi e azi, e joi?
- Da.
- Vezi că diseară ajung mai târziu, se ţine reuniune de bloc, iei tu copiii?
- Păi n-aţi vorbit pe Whatsapp, de ce se mai ţine şi reuniunea?
- Se discută despre camere video. Trebuie să decidem. O să ne zică deseară.
- Cât o mai costa şi asta?
- Nu ştiu, vedem, dar mă gândesc că e o idee bună. Pentru copii, pentru tine. Sunt tot felul de nebuni.

Mai discutară câteva minute despre planurile zilei şi despre weekend. Uneori avea impresia că vorbesc despre aceleaşi lucruri şi se simţea ca într-o scenă de teatru pe care o jucau la nesfârşit. Aceeaşi piesă cu aceiaşi actori şi aceiaşi paşi făcuţi pe aceleaşi trasee. Cu el ca singur spectator. Plutind în afara realităţii imediate, prins într-un ciclu de acţiuni banale care se repetau în buclă. Privind din afară spre propria viaţă. Navigând pe pilot automat şi trezindu-se din când în când dacă apărea un eveniment neprevăzut.

Ca de exemplu acum când colegul de la biroul de lângă îl întreba dacă iese la o ţigară. Nu ar fi putut spune exact cum ajunsese aici la birou răsfoind dosare. Probabil la fel ca în toate celelalte dimineţi. Un sărut scurt pentru soţie, apoi el şi copiii coborâseră cu liftul de la etajul 6 unde locuiau. Parcurseseră cu paşi grăbiţi traseul până la locul de parcare din spatele blocului. Apoi îi lăsase pe copii la şcoală şi el continuase spre clădirea de birouri unde lucra în asigurări. Începuse dimineaţa la fel ca toate celelalte dimineţi, citind email-uri şi consultând dosarele aflate în lucru. Cu mici pauze de ţigară şi a treia cafea. În ultima vreme bea foarte multă cafea. Nu mai reuşea să doarmă cum trebuie şi atunci când reuşea, dormea foarte chinuit şi se trezea obosit şi confuz. Alteori dormea cu ochii deschişi în mijlocul zilei şi se trezea de multe ori în diverse ipostaze fără să îşi aducă aminte cum ajunsese acolo.

Asta se întâmplase şi astăzi, nu ar fi putut zice exact cum ajunsese la birou în acest moment cu colegul chemându-l la ţigară dar parcă ieşise temporar dintr-o transă. O pauză scurtă de realitate după care revenise într-o ceaţă de momente irelevante pentru restul zilei. Când termină programul, afară era deja seară dar încă nu se aprinseseră luminile oraşului.

Străbătu traseul familiar spre casă deconectat, fără să fie cu adevărat atent la drumul pe care îl făcuse de mii de ori. Ajunsese lângă blocul lor şi se pregătea să parcheze când auzi o bufnitură în partea din faţă a maşinii. Ceva căzuse pe maşină, sau lovise ceva. Frână, opri şi coborî să inspecteze. În spatele maşinii o pisică moartă. Asta mai lipsea. Oare era deja moartă sau am dat peste ea? O privi mai de aproape. Fulga, una din cele trei pisici ale vecinei de la parter. Ezită pentru câteva clipe, privi în jurul lui şi apoi în sus să vadă dacă era vreun vecin ieşit la unul din geamurile cu lumină. Majoritatea erau însă deja la reuniunea de bloc deci concluzionă că nu îl văzuse nimeni. Şi la apartamentul lor se vedea lumină dar nu era nimeni la geam. Copiii îşi făceau probabil temele sau se jucau. Soţia pregătea cina. Parcă maşina pe locul lui şi intră în scara blocului unde vecinii se strânseseră deja şi se discuta aprins.

Ajunsese cu întârziere, drumul de azi fusese mai lung ca de obicei şi nici nu realizase. Pierduse începutul reuniunii dar în principiu se continua discuţia de pe grupul de Whatsapp. Se întâmplau lucruri bizare pe scara lor şi unii vecini începeau să fie stresaţi.
- Ce s-a întâmplat mai exact? Spune-mi şi mie pe scurt, zise el către un vecin.
- Lumea e speriată, s-au întâmplat tot felul de lucruri ciudate. Iniţial am crezut că cineva face glume proaste. Au găsit florile de la intrarea în bloc smulse din glastre. Acum doamna de la parter ne zice că de câteva zile a dispărut Fiona, pisica ei roşcată, şi de azi dimineaţă nu a mai văzut-o nici pe aia albă, Fulga.

Fulga, ce aiurea, ce coincidenţă, tocmai mie să mi se întâmple asta. Ce-ar zice vecinii dacă ar crede că eu am dat peste ea, îşi zise îngrijorat. Ascultă în tăcere ultima parte a întrunirii de bloc încercând să nu atragă atenţia asupra lui. La sfârşit se hotărî aproape în unanimitate că vor achiziţiona un sistem de camere video.

Urcă la apartamentul lor şi îi povesti soţiei în timp ce punea masa ce se discutase la reuniune. Nu îi zise despre Fulga. Probabil era deja moartă, ce rost are să aduc în discuţie. Soţia îi zise că trebuie să vorbească cu copiii, băiatul avea iar probleme la şcoală şi erau chemaţi să discute cu directoarea, iar fetiţa avea coşmaruri aproape în fiecare noapte. Ultima oară fuseseră chemaţi la şcoală pentru că îl dăduse cu capul de zid pe un copil mai mic şi îşi pierduse cunoştinţa. Băiatul le explicase că se alergau pe hol şi îl lovise din greşeală. De data aceasta împinsese un copil pe scări şi acesta ajunsese la spital cu o mână ruptă. Nu era prima dată când exagera în joaca cu alţi copii dar de data asta erau îngrijoraţi. Dacă îl exmatriculau?

Coşmarurile fetiţei erau tot din cauza lui. Era şi ea cam prea sensibilă, dar întotdeauna lui i se păruse amuzant să o tachineze până la limita chinului pe sora mai mică. De data asta îi zisese o poveste de groază şi avea coşmaruri aproape în fiecare noapte. Încercară să afle despre ce e vorba dar tot el îi zisese că nu are voie să zică la nimeni sau o să se întâmple de-adevăratelea. Fetiţa speriată nu voia să zică nimic, doar insista că nu vrea să mai doarmă cu el. Voia cu mami. Nu aveau decât două dormitoare. Unul pentru copii, unul pentru ei. Asta înseamnă că eu o să dorm pe canapea în sufragerie, gândi el. Îi pedepsiră pe băiat şi îl trimiseră în camera lui, iar fetiţa primi încă puţin timp la televizor deşi era destul de târziu. Se prăbuşi şi el în fotoliul din faţa televizorului şi adormi aproape imediat cu telecomanda în mână în sunetele voioase ale personajelor de desene animate.

Când se trezi nu mai era în fotoliu în hainele de seară. Era îmbrăcat în haine lejere, aşezat pe taburetul din hol şi îşi dezlega şireturile la încălţările sport. Privi ceasul din bucătărie. Era ora 4:45. Cum am ajuns aici? E deja dimineaţă. Probabil fusese să alerge dar nu se trezise complet. E posibil asta? În plus, eu niciodată nu alerg la ora asta. Ce m-o fi apucat? Puse confuzia pe seama oboselii acumulate din ultima vreme şi apoi se duse la duş şi continuă restul rutinei de dimineaţă. Prima cafea, senvişurile pentru copii, a doua cafea şi ţigara pe balcon. Când reveni în bucătărie, copiii erau ca de obicei la masă. Băiatul însă avea un ochi vânăt. Cum de nu am observat asta aseară? O întrebă pe soţie ce se întâmplase. Se bătuse cu alţi copii la şcoală vineri. Vineri? Privi calendarul de pe frigider. Vineri, sâmbătă şi duminică erau bifate. Azi e luni? Ce făcuseră în weekend? Nu îşi mai aducea aminte. Trebuie să dorm ca lumea. Nu mai merge aşa.

Se duse la baie să îşi dea cu apă rece pe faţă. Când îşi ridică privirea spre oglindă nu se recunoscu. În faţa lui era un străin. Un străin cu faţa lui. Străinul zâmbea din colţul buzelor şi îl privea calm. Ce e asta? Am vedenii? Străinul din oglinda râse dând capul uşor pe spate şi îi răspunse cu voce tare:
- Nu, nu ai vedenii.

Îşi duse mâinile la gură şi îşi atinse buzele ca să verifice că nu le mişcă şi într-adevăr în oglindă nu se vedeau mâinile. Străinul zâmbi iar, dezvelind dinţii şi îi zise:
- Da, ştiu, e un pic bizar până te obişnuieşti. Când eu vorbesc, tu taci. De obicei când eu vorbesc tu nici măcar nu asculţi. Nu îţi place să asculţi ce am eu de zis. Dar m-am plictisit să mă joc singur.

E o nebunie, îmi pierd minţile. Îşi clăti cu intensitate faţa cu apă rece şi se lovi de câteva ori cu palmele peste faţă. Când îşi ridică din nou privirea, Străinul nu mai era în oglindă. Îşi văzu doar faţa lui, obosită, palidă, nebărbierită de câteva zile. Trebuie să ajung la un doctor, ceva nu e în regulă, concluzionă şi nu doar din cauza apariţiei din oglindă. Lipseau pur şi simplu din memorie trei zile din viaţa lui. După ce îi duse pe copii la scoală şi ajunse la birou îşi petrecu majoritatea dimineţii căutând pe Internet despre insomnie, pierderi de memorie şi halucinaţii din cauza lipsei de somn. Poate am o tumoră pe creier, îşi zise îngrijorat.
- Hei, mă asculţi? Te-am întrebat ceva. Ce e cu tine? La ce te gândeşti?

Era acasă, în sufragerie, aşezat pe canapea. Soţia era în picioare în faţa lui şi îl privea contrariată. Acum câteva clipe eram la birou şi era dimineaţă, acum pare să fie aproape seară.
- Ce oră e, întrebă?
- E 5 şi ceva. Ce e cu tine? Te porţi foarte ciudat în ultima vreme. Ori eşti plin de energie şi alergi în toate părţile, ori te găsesc prăbuşit ca acum pe canapea şi nu ştii pe ce lume eşti.
- Sunt ok, doar puţin obosit, zise el cu o voce aparent calmă deşi realiza îngrijorat că nu avea nici o idee despre cum îşi petrecuse ziua. Despre ce vorbeam?
- Îţi povesteam despre vecinul de la 5. Domnul Titi, pensionarul.
- Da, ce e cu el, am vorbit de dimineaţă cu el, m-a oprit să îmi zică ceva, nu mai ştiu ce.
- A căzut pe scări. L-au găsit acum o oră. Mi-e frică zău. Mai întâi pisicile lui doamna Maria. Fiona a dispărut complet, pe Fulga au găsit-o în parcare. Şi acum domnul Titi. Sincer, nu cred că e o coincidenţă. Nu mai am curaj să las copiii afară la joacă. Le-am zis să se joace înăuntru azi.
- Da, nu e bine, îngăimă el ca pentru sine.
- Eu trebuie să merg la cumpărături. Eşti ok, să rămâi cu ei câteva ore?
- Da, da, totul e ok. Du-te liniştită.

Se ridică de pe canapea şi se duse la baie să îşi dea cu apă rece pe faţă să se trezească. În timp ce se spăla îşi aduse aminte de el. Străinul. Oare fusese într-un vis sau chiar avusese o halucinaţie? Îşi ridică temător privirea spre oglindă dar se văzu doar pe el însuşi. Obosit. Încercănat. Dar era el. Răsuflă uşurat şi rămase pe gânduri cu mâinile proptite în chiuvetă.

Se întâmplă ceva ciudat cu mine. Nu poate fi o coincidenţă tot ce s-a întâmplat cu pisicile şi acum cu nea Titi. Şi faptul că nu îmi aduc aminte nimic din ce am făcut în weekend sau azi toată ziua. Dacă eu sunt cel care a făcut toate acestea? Dar cum e posibil să fac aşa ceva şi să nu îmi aduc aminte? Întoarse privirea spre oglindă. Străinul îl privea uşor amuzat şi plictisit.

Iarăşi el. E aici. Ce vrei? Cine eşti?
- Cine sunt cred că ştii deja, îl privi el cu subînţeles. Mai important decât cine este de ce sunt, zise Străinul privindu-l fix. Şi răspunsul este că eu exist pentru că tu nu ai curajul să o faci.
Ce înseamnă asta? N-are nici un sens.
- Sunt o completare a existenţei inutile pe care tu o iroseşti de atâţia ani de zile. Sunt ceea ce tu nu poţi să fi deşi ţi-ai dori. Eu sunt atunci când tu refuzi să fii. Eu vorbesc atunci când tu decizi să taci.
Nu eşti real, nu exişti, totul e în imaginaţia mea.
- Sunt mai real decât ai fost tu pentru cea mai mare parte a vieţii tale.
O iau razna, de-aia am şi pierderi de memorie probabil.
- Nu ai pierderi de memorie. Când eu ies la lumină tu cobori în întuneric. Şi invers. Mai puţin acum. Nu e aşa amuzant să mă joc singur şi mi-era dor să ne mai jucăm împreună.
Să ne jucăm împreună? Nu ştiu despre vorbeşti, până azi dimineaţa nu am mai vorbit niciodată cu tine. Nici acum nu vorbesc pentru că nu exişti decât în mintea mea.
- Dacă continui să mă desconsideri sau să mă tratezi ca pe un străin o să o iau personal. Ne cunoaştem de multă vreme noi doi. Am fost dintotdeauna cu tine. Parte din tine, umbra ta, ecoul tău, vocea care te însoţea peste tot. Nu mai ţii minte ce frumos ne jucam când eram copii? Aventurile noastre, jocurile de vânătoare? Asta până când ai hotărât să mă împingi în întuneric. Să mă faci uitat. Ai crezut că dacă mă ignori vei putea deveni la fel ca ei, că vei fi parte a lumii lor şi te vor accepta. Ei bine, unde ai ajuns? Eşti un spectator în propria viaţă pe care ai construit-o pentru alţii în loc să trăieşti viaţa pentru care ai fost destinat, pentru care am fost destinaţi. Spune-mi că mă înşel. Spune-mi că eşti fericit cu adevărat? Spune-mi că nu regreţi că ţi-ai ignorat menirea? Spune-mi că nu ţi-e dor de vânătoare?
Ce vânătoare, nu ştiu despre ce vorbeşti.
- A fost demult dar nu atât de demult. Să te ajut să îţi aminteşti? Cum am început cu furnicile pe care le ardeam cu lupa la soare, fluturii cărora le rupeam aripile, păsările după care dădeam cu praştia.
Asta fac mulţi copii, nu înseamnă nimic, sunt doar insecte, păsări sălbatice.
- Dar mai apoi când bunicul ne-a învăţat cum să tăiem păsările de curte? Mai ţii minte ce plăcere simţeam când toporul lovea gâtul îmbrăcat de fulgi şi capul cu ochii închişi cădea deoparte iar restul corpului se zbătea şi sângele ţâşnea în toate părţile? Cum ţipam surprinşi şi puţin speriaţi că o să fim stropiţi de orătania care agoniza? Ţine-i gâtul în ţărână, ne zicea bunicul în timp ce râdea cu ochii sticlind, mai ţii minte?
Opreşte-te...
- Şi pisica bunicilor, ţi-aduci aminte cum am legat-o de gât cu sfoară şi am spânzurat-o? Cum i se închideau ochii aproape de sfârşit? Norocul ei că ne-a prins bunica la timp. De data aceea cel puţin...
Nu mai vreau să aud, lasă-mă în pace!
- Să îţi mai zic despre prietenul nostru Bogdan?
Nu, nu e adevărat, a fost un accident, nu sunt eu vinovat.
- Ha, ha, sigur că nu, râse cu poftă! Ei, începi să îţi aduci aminte mai bine cine eram noi? Cine sunt eu? Şi în ce hal ai ajuns tu, mai adăugă scârbit Străinul.

Lasă-mă în pace! Lovi cu pumnul în oglindă şi o sparse în bucăţi aproape triunghiulare care radiau din cercul roşu mânjit de sânge unde lovise oglinda. Faţa Străinului se sparse şi ea în câteva zeci de feţe mai mici care rânjeau grotesc din toate bucăţile de oglindă. Dădu drumul la apă să îşi cureţe mâna însângerată şi apoi deschise dulapul de lângă să caute un pansament. Când privi iar oglinda spartă, Străinul dispăruse.

Ieşi din baie şi observă că soţia plecase la cumpărături. Băgă capul pe uşă la copii în cameră. Se jucau. Băiatul era prinţul care venea să o salveze pe frumoasa din pădurea adormita. Fetiţa era aşezată pe pat cu ochii închişi şi mâinile pe piept jucând perfect rolul prinţesei adormite. Îi lăsă să se joace şi ieşi pe balcon la ţigară. Fuma ca de obicei rezemat de marginea balconului privind spre grădina din spatele blocului dar nu se întâmpla nimic. Se întoarse cu faţa spre balcon şi văzu că florile din ghiveciul lung de pe pervaz se ofiliseră de tot. Se apropie de ele şi observă că pământul fusese mişcat şi se vedea un capăt de cârpă. Trase de cârpă şi o scoase afară. O scutură de pământ. Înfăşurat în cârpă descoperi un cuţit cu pete uscate pe el şi apoi dintr-odată se făcu întuneric

În mâna dreaptă avea un cuţit de bucătărie. Se uita la lama de inox mânjită cu roşu. Cum am ajuns aici? Eram în balcon mai devreme. Acum era la baie aplecat deasupra chiuvetei şi curăţa cuţitul sub jetul de apă. Ridică privirea spre oglinda spartă. În unele bucăţi îşi vedea propriul chip iar din altele îl privea amuzat Străinul.
- Nu ar fi trebuit să vezi asta, trebuia să rămâi în întuneric, îi zise pe un ton distrat Străinul.
- Ce e asta, ce e pe cuţit, e ceva acuarelă sau sos?, întrebă ezitând.
- Cred că ştii ce e pe cuţit, răspunse Străinul ridicând amuzat o sprânceană.
- Al cui e sângele de pe cuţit?, întrebă cu voce tremurândă.
- Sângele de pe cuţit? Cred că şi asta ştii.
- De ce ai făcut asta? Fiona, Fulga, domnul Titi?
- Domnul Titi, da, recunosc. Văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. A trebuit să intervin. Nu e ca şi cum tu ai fi fost în stare să o faci. Dar la Fiona şi Fulga nu am fost eu.
- Atunci cine?

Străinul zâmbi, privindu-l fix. Ştia cine dar nu avea curajul nici să gândească d-apoi să zică cu voce tare.
- Da, el, îi zise Străinul.
- Dar e doar un copil. De ce?
- Răspunsul e foarte simplu. De ce nu? De ce nu ar face exact ceea ce îşi doreşte să facă? De ce nu şi-ar asculta instinctele cu care a fost înzestrat? De ce ar alege să îşi nege destinul care i-a fost sortit aşa cum ai făcut-o tu? Dacă a fost într-atât de norocos să primească Chemarea cum aş putea eu să nu fiu acolo să îi călăuzesc paşii?
- Nu o să permit niciodată asta!
- Dacă ai fi fost destul de puternic să faci asta, eu nu aş fi fost aici. Mă tem că timpul tău în lumină se apropie de sfârşit. Noapte bună.