Seara gri (episod din Cartea Pădurii fară nume)

Micuţa buburuză cerceta încă neliniştită peretele, pe când Mama Bătrână ieşi din scorbură, mai cocârjată ca oricând.
Oricum, o să dureze o vreme până când o să înţeleagă, mormăi, De acum trebuie găsită o casă pentru Zimzim. Deşteptele alea, dădu ea din cap, au trecut fără să se uite îndărăt. Bun, îşi scutură ea mâinile, îşi întinse şi trosni degetele, să scriem un anunţ.

Îşi scoase pana preferată de după uşă, călimara dintr-un dulăpior, întinse pe trunchi o frunză mare şi începu:

Dragi prieteni ai buburuzelor,
În urma unui eveniment nefericit implicând întreaga ei familie, micuţa Zimzim se găseşte singură pe lume, fără casă. Orice ajutor pe care îl puteţi propune e binevenit, dar un plan pe termen lung, în mijlocul unei familii iubitoare de buburuze, ar fi ideal. Aşteptăm, împreună cu Zimzim, în scorbura mea, ideile voastre.

Semnat, data, adaugă ea rotunjind, cu limba între dinţi, forma literelor.

Rămase apoi privind gânditoare în zare. Un eveniment atât de grav nu se mai întâmplase de multă vreme.
De obicei ajung la timp, se strâmbă ea în semn de reproş.

Îşi petrecuse seara afară, pe creanga cea mai de sus a copacului, dându-se în leagăn, la lumina jumătăţii de lună. Deasupra pădurii adumbrite, se balansa hop în faţă către nori, hop în spate cu ochii închişi, simţind cum, în buzunarul de la piept, mica scrisoare adusă de poştaş se lipea şi se legăna în acelaşi ritm cu ea.
Din lujeri uriaşi de flori albastre de noapte se ridicau ultimii licurici ai verii, spiralând în dans printre frunze. Se apropiaseră cât să îi facă lumină ca să citească cele câteva fraze pe pagina scurtă. Le ştia pe de rost acum, le repetase în minte cu fiecare legănat.

Nu era mai uşor, se gândise, scrisoarea asta e la fel de otrăvită că toate celelalte scrisori ale Aranei. Desigur, iertarea era imposibilă, nici nu se aştepta la aşa ceva. Dar, chiar aşa rele cum erau, cuvintele îi aduceau o ciudată alinare. Nu m-a uitat, nu a uitat.

Mama, începea scrisoarea, mama îşi repetase ea în gând, azi a fost ziua.
Nu ştiu în cât timp ajung scrisorile la tine, în două săptămâni, răspunsese singură Mama Bătrână, va fi ca de obicei târziu, ca de obicei prea târziu, completase ea.
Dimineţile încep la fel, oricum. Deschid ochii şi în primele secunde îi aud glasul. Aud un râs, uneori şopteşte, alteori se ceartă, cu tine. Atunci îmi dau seama, auzindu-te, că nu poate fi adevărat.
Azi am ţinut ochii strânşi încercând să prelungesc momentul, dar mi-a scăpat, parcă mai repede decât în alte zile, ca şi cum aş începe să uit, deşi nu cred că e posibil. Nici nu vreau.
Arunul meu, Arunul meu, repetase bătrâna, ultima oară când ţi-am zărit chipul, fugeai în poiana de Dincolo. Ne-am întrecut între doi copaci, m-am ascuns prea bine apoi după nucul uriaş, m-ai depăşit şi din goană ţi-am auzit râsul.
Nu am înţeles mama, mama îşi murmurase baba, de ce ai apărut plângând şi urlând la noi. Repede am trecut pragul scorburii înapoi, îmi bătea inima tare, o să ne pedepseşti, mă gândeam, nu te-am ascultat, dar uite, joaca s-a terminat, m-am întors, de ce plângi în genunchi? Dincolo se aşternea deja seara ţii minte, mama, cum toate culorile se estompau spre gri?
De ce Arun se uita confuz în jurul lui? În loc să se apropie de tine, cum îl chemai cu braţele întinse, tăcut s-a îndepărtat printre copaci. Apoi noaptea se făcea neagră şi Poarta se închidea şi, la ţipetele mele, ai trecut în ultimele secunde înapoi, şi mai târziu a rămas doar peretele întreg din lemn rugos de îmbrăţişat din nou şi din nou.
Cât m-am rugat la peretele acela gol. De ce nu mi-ai spus înainte, nu l-aş fi dus niciodată, era jumătate din mine. Fratele meu, jumătatea mea identică, e Dincolo pentru întotdeauna. Unde ai fost plecată? Ai venit atât de târziu, prea târziu.
Ştii, mama, ceea ce îmi reproşez acum şi pentru întotdeauna, este că eu am ştiut să mă întorc. Dar pentru ce m-am întors? Nu-mi pasă de lumea ta. Nu vreau să aflu nimic altceva despre voi, nu vreau să aflu ce îmi stă în puteri să fac.
Plecarea mea, departe de scorbură, departe de tine, a fost singurul lucru care m-a salvat. Şi Zeni. Avem trei copii acum, Mana, Zoru şi Ame.
Cea mică are abia 9 luni, dar văd în ea deja ceea ce sunt şi eu. Cei mari nu par atinşi de blestem. Ame însă vorbeşte deja cu păsările, fără cuvinte, aşa cum îmi povesteai despre mine. Nu ştiu dacă am să îi spun ce se întâmplă cu ea şi când. Dar va trebui, mi-e frică să nu repet greşelile tale.
Nu vreau să vii să ne vezi.
O să îţi mai scriu, data viitoare, probabil peste un an, dădu din cap Mama Bătrână.

Rămăsese aşa, legănând la piept scrisoarea, repetând ca pe un cântec Ame, Ame, ce minune, vreau să o văd, să ajung la ea cândva.

Şi aşa, când seara se făcuse din nou, ca altădată, de un gri apăsător, bătrâna se trezise din visare cu un junghi ascuţit în piept şi se repezise înapoi spre scorbură. Uneori Poarta se deschidea în aceeaşi zi, şi ea trecea dincolo, îl striga din nou pe Aranu căutându-l printre copaci. Probabilitatea era infimă, o ştia, nu reîntâlnise nici unul dintre animalele care trecuseră pe ascuns prin Poartă. Iar de data asta, ajunsese prea târziu pentru buburuze.

Îşi ascunse faţa în palme şi se lipi de trunchi. E vina mea, iar, bolborosea.

Cu un scârţâit şi foşnit, din trunchi se desprinse braţul Fiinţei şi o cuprinse în îmbrăţişare.
- Dacă aş ajunge într-o zi exact la ora aceea, la Poartă, vorbea Mama Bătrână cu nasul între frunzele Fiinţei, cu fruntea lipită de scoarţa ei. Era între apus şi întuneric, îmi amintesc fuioarele nopţii adunându-se smolite deasupra ierbii. Ţii minte, i-am zărit umbra plecând printre copacii din dreapta, ştii de care zic, poate că Aranu se învârte încă acolo, la limita cu Dincolo, doar ştii cum se pierd ei şi îşi uită drumul, poate nu a mers departe.
Fiinţa scârţâi a zadar.
- Nu ştii tu, nu te cred, se răsti Mama Bătrână, noi două suntem la fel, adu-ţi aminte, ne-am jucat de sute de ori acolo, dar nici tu nu ştii mai mult, lasă-mă în pace acum.

Se smulse din îmbrăţişarea Fiinţei şi se pierdu clătinându-se de bocet, în umbra grea.