Bienale. La Venezia (V)

Aproape că, după un an de întâlniri la UAR pe tema Absorbind modernitatea, coordonaţi de Bogdan Tofan, care era comisarul pavilionului românesc la Bienala din 2014 (oma.com/venice-biennale-2014-fundamentals), începusem să cred că voi fi plictisit la faţa locului. Dimpotrivă. Fidel metodelor sale de proiectare şi predare, Rem Koolhas şi-a propus de la bun început şi cu destul timp înainte să facă o minuţioasă cercetare a temelor, trei, pe care le-a dorit, poate, dacă nu epuizate, atunci măcar conturate pentru generaţia următoare: Fundamentals, o expoziţie de descompunere a arhitecturilor în factori primi, în expoziţia de la Giardini, apoi Monditalia în Arsenal şi Absorbing Modernities în pavilioanele naţionale. Primele două - năucitoare. A treia - care cum s-a descurcat. Am umblat halucinat prin bienală, înţelegând că problemele Italiei sunt tranşeele problemelor întregii lumi - şi, în primul rând, migraţia masivă care, de altfel, urma să vină ulterior peste Lampedusa, peste Italia, UE, cu scenele pe care le-am văzut la televiziuni. Am văzut cum fundamentals, care aminteşte de fondamente-le veneziene, pe care sunt construite nemaivăzutele palate ale falnicei Veneţii, cum o numea poetul, sunt, vorba lui Kuhn, piles in the swamp, la propriu şi la figurat: matrici explicate de obiecte, combinaţii de obiecte şi părţi de construcţie şi proiecte întregi, atât în devenirea lor temporală, cât şi în instanţele lor pe diferite geografii ale lumii. Pentru insolitul ei, menţionez doar prezenţa pisoarelor în expoziţie, cu multiplele lor variante istorice.

E bine pentru orice student la arhitectură să aibă şi să consulte atent cataloagele acelei bienale, căci, după cum se arată lucrurile, a cam fost ultima bienală de arhitectură adevărată, serioasă şi semnificativă, cel puţin de atunci încoace, incluzând-o şi pe cea mai recentă, cea din 2021. Şi, oricum, Fundamentals a fost un moment de vortex, de introspecţie a arhitecturii contemporane, căreia i s-a pus dinainte oglinda, în speranţa că va înţelege această lecţie. Nu a înţeles-o.

Tema oglinzii (vezi aici) şi a introspecţiei a reieşit, de altfel, şi din pavilionul Portugaliei, atunci situate la San Stefano, pe Canal Grande. Arhitectul Eduardo Soto de Moura, împreună cu un artist, au transformat sala parohiei într-o camera a oglinzilor, care te secţionau şi multiplicau la infinit (tema a mai revenit, ulterior, la Arsenal, transformat într-un loc de joacă); afar, spre Canal Grande, de Moura a ridicat un panou-oglindă de dimensiunile unui palat venezian, care reflecta apa, cerul şi vizavi-ul edificat. De altfel, ca să închid aceste referinţe, Soto de Moura a revenit în 2018 cu o minusculă, minunată capelă de piatră, parte din prima şi, deocamdată, singura participare a Vaticanului la o bienală veneţiană de arhitectură, în grădinile din spatele magnificei creaţii palladiene San Giorgio Maggiore (universes.art/venecia/tours/san-giorgio-maggiore/souto-de-moura).

Şi, cu asta, deşi multe mai am de povestit, ajung la zi. Am vizitat, între timp, Bienala, amânată din 2020, cu tema How will we live together? Dar, despre asta, data viitoare...