Bienale. La Venezia (VI)

La finalul acestui serial despre bienalele de arhitectură veneţiene la care am avut onoarea să particip din 1991 încoace, câteva cuvinte despre cea din 2021 (de fapt, din 2020, dar amânată din pricina pandemiei). Tema a fost: How will we live together? Formulată ca întrebare şi trimisă în viitor, evident că a îngăduit orice, de la investigaţii serioase la elucubraţii. Cu titlu general, aş spune că este cea mai politizată (la stânga extremă) dintre bienalele pe care le-am văzut şi, în acelaşi timp, cea mai slabă dintre ele. Deja nu prea mai este vorba despre arhitectură în aceste bienale: fie sunt instalaţii care se doresc artistice, deci ar sta mai bine în anul cu bienale de arte, fie sunt declaraţii de bune intenţii nesusţinute deloc, dar deloc, de proiecte consistente. Obişnuiam să merg la Venezia pentru a vedea care este stadiul arhitecturii în fiecare ţară. Nu mai e cazul. Iar anul acesta, chiar cred că unele dintre, cum să le spun, exponate? Nu aveau ce căuta nu la bienala de arhitectură, ci nicăieri.

Foarte puţine lucruri de văzut în Arsenal, iar, dintre ele, doar câteva merită atenţie. Mi s-a părut interesantă ideea de a bio-printa 3D obiecte care pot, la limită, avea scară arhitecturală: capul lui Nefertiti dat ca temă albinelor, care au mulat un fagure peste frumuseţea prezumată a reginei, sau obiectul cu spaţiu interior definit de bureţi de mare. Lucru interesant, Kuweit şi EAU au expoziţii mici, dar de bună calitate, dialogând mereu interesant pe tema deşertului ca amplasament, sau a pământului sustras mării ca amplasament, sau a ce a mai rămas din arhitectura vernaculară locală. Interesant, dar supra-proiectat, şi pavilionul Italiei din spatele arsenalului, cu câteva proiecte privitoare la dialogul arhitecturii cu viul. Nu ştiu ce înseamnă împreună din titlul/slogan, dar aici, la arsenal, toată lume a încercat să definească pe Celălalt/cealaltă. Soţia mea, ca africanist cu state vechi de cercetare şi la faţa locului, a găsit ca fiind cel puţin discutabilă asocierea, în acelaşi pavilion, a celorlalţi văzuţi ca negri (chiar de la intrare), la un loc cu albine, bureţi de mare şi alte lighioane... Explorarea graniţei dintre viu şi neviu/artificial a fost de asemenea stranii, cu instalaţii cu bâzdâgănii din plastic care, din vreme în vreme, fac oarece, bolborosesc, produc alte lichide sau gaze, vibrează, deşi totul are un aer de Frankenstein şi, oricum, mai fuseseră de văzut la pavilionul Canadei cu câteva bienale în urmă.

Socialmente, temele erau din zona con-locuirii, a suspendării (sau amendării) dreptului de proprietate individual în favoarea locuirii colectiv(ist)e, sau a absenţei totale a proprietăţii, dacă tot a zis Marx că-i furt proprietatea şi basta. Instrumentul de disoluţie a familiei numit dom kommuna, a constructivismului rus, învinge din nou, (şi) în occident. Evident, şi proiectele care să ilustreze ideile stângiste sunt în consecinţă şi, tot evident, n-ai să vezi în cooperativele de locuit, alături de cetăţenii locali, refugiaţi afgani sau din Africa neagră, mi-a şoptit iarăşi, insidios, soţia. Cu aceste idei de falanster din zona utopismului şaizecist, deloc răspopit, în ciuda eşecului colossal al comunismului în 1989-1991, nu e de mirare că au reapărut şi teme arhitecturale care să îl ilustreze: prefabricarea (pavilionul Finlandei, mai mereu interesant, acum ridica osanale caselor prefabricate postbelice, iar la pavilionul Japoniei am putut găsi chiar o astfel de casă serial din lemn, din 1953, desfăcută în bucăţi şi adusă integral în pavilion, dimpreună cu poveştile de locuire ale celor ce au stat în ea), biomimetismul (bionica de odinioară a dispărut ca termen, după ce fusese mai degrabă un eşec, iar turnul lui Kurokawa, aparţinând eminent metabolismului japonez, taman ce se demolează: Nakagin Capsule Tower in Tokyo / Kisho Kurokawa | ArchEyes, iar capsulele se vor dona feluritelor muzee), ba chiar camuflajul, vorba lui Neil Leach, direct în natură (dar şi natura este, cum ştim, un concept cultural)...