Marea Britanie cred că a glumit cu propunerea expusă, iar proiectele de urbanism şi arhitectură comunitare de la pavilionul Franţei nu erau expuse ca proiecte, ci, mai degrabă, ca intervenţii sociale colaborative filmate.
Elegantul pavilion scandinav, al lui Sverre Fehn, cuprindea relatarea unei expoziţii de locuire comunitară, sub întrebarea: la ce am fi dispuşi să renunţăm, pentru a trăi împreună? Ca să faci experienţa, trebuia să te descalţi, ca la moschee... Păcat de frumuseţea gravă a pavilionului, care ocroteşte, la interior, şi trei arbori ce ies prin acoperiş, plus consola de pe colţul cel mai public al pavilionului. La americani, o expoziţie despre ramele de lemn (frames) ale caselor lor, dublate, la exterior, de o astfel de structură parter plus două niveluri, care era, în acelaşi timp, prispă (porch, cu tot cu un balansoar schematic, care nu se putea legăna, însă) şi structură de parcurs pe vertical, cu locuri de privit, din lucarne. SUA a avut mereu pavilioane serioase şi sobre, aş adăuga.
Dincolo de canal, trebuie să spun că, în acest context pe care vi l-am evocat, pavilionul românesc (cumpărat de Nicolae Iorga, ca şi palazzo Correr, unde e institutul pendinte de ICR) mi s-a părut peste medie şi am fost mândru de el (bine, am şi participat la jurizare): în stânga, o expoziţie extrem de interesantă de fotografii comentate despre diasporenii români, a lui Cosmin Bumbuţ cu Elena Stancu, iar în dreapta, expoziţia despre Shrinking Cities a doamnei colege dr. arh. Ilinca Păun-Constantinescu şi a echipe d-sale, care a fost expusă şi la MNAC, a fost şi documentată în două volume. Pentru cine va fi avut curiozitatea şi răgazul să se odihnească privind documentarele, hărţile, cifrele, priveliştea ar fi fost terifiantă şi, în acelaşi timp, te pune pe gânduri. Mai ales că şi alături, la polonezi, discuţia era tot despre oraşe mono-industriale şi arhitectura lor de după industrie, iar estonienii, la arsenal, tot cu shrinking cities se ocupau, dovadă că tema este preocupantă.
Mă tem, însă, că, la noi cel puţin, e vorba despre o shrinking country, care se împuţinează proporţional: dacă oraşele se stafidesc, satul a şi murit deja...
În fine, două cuvinte despre expoziţiile din afara celor două locaţii consacrate ale bienalelor: La Palazzo Mora, în Cannaregio, totdeauna am văzut expoziţii interesante, fie că sunt premii pentru arhitectura tinerilor, fie că sunt pavilioane, precum al Pakistanului, care merită vizitate măcar pentru exotism. Lângă San Marco, la Espace Louis Vuitton (supanta magazinului eponim), am văzut o expoziţie Charlotte Perriande and I, unde eu înseamnă Frank Gehry, bun prilej de a descoperi o arhitectă interbelică pasionată de alpinism şi arhitectura asociată (refugii, turism spartan), precum şi de a mai vedea din desenele şi machetele venerabilului maestro al arhitecturii contemporane, care amintesc de o epocă timpurie a carierei sale extrem de lungi. China nu ştiu să aibă pavilion, decât sub forma off Broadway, ca să zic aşa, vizavi de intrarea la Arsenal, unde găseşti expoziţii referitoare la Hong Kong şi Macao, dar are Taiwan în schimb, extrem de bine plasat (la etajul închisorii despre care duce Puntea Suspinelor, lângă Palazzo Ducale) şi mai mereu interesant. Brazilia are pavilion interesant şi ca arhitectură şi ca expoziţii: Belgia mi s-a părut bine anul acesta, în schimb Olanda a fost o caricatură de corectitudine politică, în plus complet neinteligibilă.
