Prima dată am fost cu regretatul sculptor Alexandru Nancu, pe atunci preşedintele fundaţiei Habitat şi Artă în România, şi cu soţia lui, criticul de artă şi jurnalista Luiza Barcan. Am stat tot în centrul vechi, ca şi atunci. Precum ştiţi, Messembria bizantină era din specia locurilor sacre, precum Athos sau Meteora, sau Cappadocia: strânse laolaltă pe o peninsulă minusculă, ridicate şi peste câteva temple dinaintea creştinismului, câteva zeci de biserici, construite la câteva zeci de metri una de cealaltă, ocupau locul, cel puţin începând din secolul al XIV-lea.
Curios lucru e că au supravieţuit ocupaţiei otomane, dar va fi de-a dreptul miraculos dacă vor supravieţui... turiştilor, majoritatea covârşitoare români. Nu atât de mulţi ca la Balcic, dar la fel de dârji ca acolo şi ca pretutindeni unde ajung în a nu vizita muzeele din biserici, ci doar de a mânca tot, de a se poza cu dinţii rânjiţi pe dinafara lucrurilor care trebuiesc cu de-amănuntul cercetate la interior, de a rupe smochinele crude din arbuştii de-acolo, cu care nu aveau ce face şi, deci, le aruncau pe jos, pe lângă ambalaje şi resturi.
Iar băştinaşii se întrec în a le oferi oportunităţi de manifestare: tot soiul de gablonţuri şi chinezo-turcisme, meniuri în româneşte şi conversaţii amuzante în limba invadatorilor, care trebuie mulşi după ce li se va fi captat bunăvoinţa. Foarte bine ne fac. Bâlciul, talciocul, sunt forme în care ne recunoaştem şi noi şi dânşii şi, deci, ne unesc.
Bisericile sunt motivul pentru care m-am dus şi a doua oară, în prima locul era mai degrabă derelict, pe ţărm îngropa banii în hoteluri care mai de care mai kitsch mafia rusească, după cum mi s-a spus de către localnicii la care am stat pe peninsulă. Proprietatea acestora, moştenită, am regăsit-o ca hotel. De restaurat, s-a restaurat mult. Din fericire, bisericile - bine; din nefericire, multe dintre casele tradiţionale - mai puţin bine, ocazie cu care autenticitatea s-a dus acolo unde se duc toate cele autentice atunci când se duc...
În 2006, am fotografiat cu Sandu Nancu de zeci de ori o cheie de arc la intrarea uneia din bisericile de pe promontoriul nordic, cheie pe care nu era clar ce e figurat. Eu am zis că e Iisus, cel care apare pe astfel de pietre care stabilizează arcele sau bolţile sau, circulare, cupolele. Am făcut şi poze de zi şi de seară. Într-o dimineaţă, Sandu a prins lumina optimă spre a vedea un chip şi, parcă, aripi de înger. Cu un grant de la ambasada SUA, ruina a fost stabilizată şi enigma noastră - lămurită, mai degrabă, cred, prin incizii adăugate: e Iisus cu aureolă şi cu inscripţiile cuvenite în greacă.
Iată, mai jos, fotografia cu piatra, acum.
