Coprezenţă

În arhitectură, coprezenţa, sau prezenţa simultană, este modalitatea prin care putem ridica o clădire nouă fără a elimina prin acest gest trecutele stări prin care va fi trecut deja acel sit şi fără a elimina în proces timpul conţinut în ele? Primul mod de coprezenţă: o clădire nouă pe un sit datat, arhival (arheologic, de pildă), care este deopotrivă "acum" şi "atunci". Co-prezenţa atunci implică prezenţa în acelaşi timp, pe acelaşi amplasament şi, mult mai important, în aceeaşi intervenţie (clădire nouă, amenajare urbană, conversie a unei clădiri existente, restaurare) a cât mai multora dintre ipostazele semnificative prin care a trecut acel sit şi, acolo unde este cazul, acea clădire. Pentru La Villette a lui Derrida şi Eisenman, autorii şi-au propus de fapt împreună-fiinţarea tuturor straturilor de pe loc. Eisenman este de altfel un înainte-mergător al co-prezenţei, cu al său Wexner Center din Columbus, Ohio. Construită pe locul unei trecute fabrici de armament, clădirea nouă aminteşte fragmentar (cum îi şade bine oricărei amintiri) de precedenta, cumva recuperată în "carnea" prezentului. In fine, acelaşi Peter Eisenman a făcut din extinderea DAAP (colegiul de design, arhitectură, arte şi urbanism al Universităţii din Cincinnati, Ohio) un "nud coborând scara" al arhitecturii: amprenta clădirii existente a fost deplasată pe sit şi casa nouă înregistrează stroboscopic, superpozate, ipostazele acestei deplasări tectonice. Ce avem în final nu este o clădire nouă adosată uneia vechi, ci, mai degrabă, un ansamblu în care formă generatoare şi formă generată conlocuiesc acelaşi teritoriu, explicându-se una pe cealaltă.

Co-prezenţa este astfel nu doar dorită, dar chiar imperios necesară, fiind un mod de "saturare cu fiinţă" a locului sau casei supuse transformării. Noua ipostază nu mai reprimă / înlocuieşte astfel celelalte straturi spaţio-temporale, ci este doar unul dintre cele concomitent prezente. Nici vechiul nu este superior noului (perspectiva tradiţională), nici noul nu este superior vechiului (perspectivă modernă): cele două vârste au acelaşi statut axiologic. Dintre cele două aripi de la DAAP Cincinnati, clădirea nouă are nevoie cel mai mult de cea anterioară. Trecutul este aici mai mult decât pretext al temei de proiectare, devenind concrescut noii construcţii. Aceasta din urmă e "ţesută" ombilical - sau poate siamez, dat fiind faptul că şi corpul vechi este tot din repertoriul modern - de cealaltă, până acolo încât o faţadă a corpului "vechi" a devenit faţada interioară a atrium-ului descris de aripa nouă. Ansamblul final are alura unui corp cu mai multe vârste, căruia prin grefe succesive i se adaugă nou care, după alipire, preia sarcina de a "rescrie" întreg "organismul". Această abordare radical-hermeneutică a problemei simultaneităţii presupune absenţa unui (singur) "text" care se auto-celebrează, în favoarea unui continuum contextual şi, mai ales, a unei neîntrerupte, mereu actualizate vârste. Nici o casă nu poate fi de fapt cu adevărat prezentată, fiind "dintotdeauna-deja" (Heidegger) imersă în istoria propriei deveniri.

Lucrul acesta devine evident în cazul conversiilor, al doilea mod de coprezenţă. Casa supusă conversiei este "atunci" - un atunci interpretat însă prin prisma prezentului -, dar folosită "acum". Ea îşi dezvăluie vârsta originară, sau vârstele succesive, dar nu face un secret din faptul că a suferit un "lifting" în urma căruia, chiar de va fi fost o "soluţie fericită" (Gadamer), a devenit totuşi cu totul şi cu totul altceva, adeseori doar o "carcasă" pentru un cu totul nou conţinut.

Rescrierea clădirilor vechi pentru a găzdui noi funcţiuni (câteodată fundamental opuse celei originale) este nu rareori neliniştitoare. Contrastul dintre ceea ce este vizibil vechi, dar tot la fel de vizibil înnoit, ba chiar up-to-date, este cel care generează aceste tensiuni, mai mult chiar decât diferenţa dintre funcţiuni. Un exemplu de coprezenţă este fosta primărie a Budei, aflată în Szentharomsag Ter, peste piaţă de catedrala Mathias, din Buda (cetatea medievală a Budapestei actuale). Clădirea renascentistă (în accepţiunea locală a termenului) devenise pe dinăuntru un loc cu mobilier, aparatură electronică hi-tech şi, fireşte, pretutindeni computere. Contrastul dintre bolţi şi ancadramente de piatră pe de o parte, corpuri de iluminat avangardiste şi cabluri de Internet pe de alta isca la prima vedere acea tensiune, pe care însă pitorescul locului o anestezia de îndată. Lucrurile pot însă deveni chiar mai dramatice: tot la Budapesta, amintind de intervenţiile similare din SUA şi Europa Occidentală, o moară de pe malul estic al Dunării, privind către Gellert, devine Gizella Court - un centru pentru "yuppies" (tineri cu salarii mari, lucrând de regulă în servicii): locuinţe de standard ridicat, birouri şi un restaurant pe măsură. Alte exemple de coprezenţă în conversii ne vin din zonele istorice ale oraşelor occidentale: distilerii de whiskey din Edinburgh convertite în locuinţe, biserici din aceeaşi zonă convertite în locuinţe şi clădiri industriale preschimbate în involuntare, ireale "sculpturi" / instalaţii moderniste, înconjurate de parcuri.

Probabil acest fenomen este şi mai vizibil ca în Statele Unite, unde centrele de zgârie nori şi "prezent continuu" fac loc unei dezvoltări fără precedent a ceea ce a mai rămas din zonele istorice, care sunt aduse la zi prin astfel de operaţiuni estetice de cosmetizare şi rescriere interioară, care rezolvă adeseori - altfel decât prin demolare - şi problema depozitelor, a vechilor uzine, în genere a ruinelor societăţii industriale. Am vizitat în vara lui 1999 două astfel de oraşe aflate în plin proces de recuperare a zonelor de "inner city", perimetrale în raport cu downtown area: Rochester, NY şi Cincinnati, OH. Ambele sunt relevante pentru că, relativ mici, zona de zgârie nori nu a apucat să o devoreze integral pe cea "veche" (datând şi aceasta de regulă din secolul al XIX-lea, când la rândul ei a eliminat mai vechea "concurenţă"). Procesul de restructurare şi readucere la viaţă a ceea ce abia acum cinci ani era doar ruină şi loc rău famat, abandonat declasaţilor, este uimitor şi dovedeşte, sper, o schimbare de direcţie a oraşului american către recuperarea propriului său centru care, într-un mod contorsionat încă, este şi un pelerinaj către propriul trecut: spaţiul memoriei colective.

Arhiva devine adeseori problematică (şi coprezenţa dificilă) în cazul restaurărilor sau a construirii în situri istorice, atunci când este de ales între straturi sau între straturile de timp şi o casă cu totul nouă. Încorporarea fragmentelor supravieţuitoare ale straturilor vechi (aşadar nu inventarea lor din nou, ca în cazul coprezenţei eisenmaniene) pare să devină din ce în ce mai mult o tendinţă "la modă" în cazul construirii în situri istorice, ca şi cum casa cea nouă ar creşte din / pe carnea celei vechi. Continuarea "logicii" cangrenoase a primei lor dispariţii prin marcarea ţesutului cicatricii sau prin creşterea de "tumori" care nu fac decât să pună în vizibil cancerul intrinsec al distrugerii pare să fie specialitatea lui Lebbeus Woods. Proiectele acestuia pentru Sarajevo şi Havana ne-ar putea oferi câteva lecţii pe care aici, mă tem, le vom înţelege cu greu şi niciodată accepta. Dar ele se înscriu în "logica" internă a distrucţiei. Întrebarea pe care ne-o pune Woods este: de ce camuflăm urmele dramelor urbane, astfel încât una dintre cauzele pentru care ele sunt repetate este şi aceea că expresia lor zidită este ştearsă din carnea oraşelor traumatizate?

A camufla Casa Republicii cu clădiri înalte este un fel dramatic al coprezenţei, în care noul ascunde tumora, dar într-un fel care va sugera că în mijlocul acelei ascunderi se află ceva care, iată, trebuie vârât sub covor. Făcând acest gest de acoperire cu ţesut nou a unei cangrene, nu vindecăm oraşul care, datorită acesteia, poate că nici nu poate fi vindecat în sensul în care s-ar mai putea întoarce la serenitatea patriarhală dinaintea distrugerii; dar poate că se poate împăca cu infirmitatea sa şi trăi, psihic cel puţin, împăcat cu prezenţa ei, în felul în care trăiesc surzii cu aparatul auditiv, şchiopii cu proteza lor, sau alţii cu furtunuri de drenaj în abdomen. Nu mai este "normalitate", dar este o viaţă care cel puţin are decenţa propriei infirmităţi, în care fiinţa în chestie supravieţuieşte acceptată în societate, fără să pretindă a fi vedetă a caselor de modă dacă este paraplegică. Poate că am continuat prea mult alegoria mea, însă mesajul operei lui Woods, în partea care se adresează oraşelor (post)comuniste, este acesta: acolo unde cancerul este metastatic, spuneţi pacientului, nu-l amăgiţi.

Co-prezenţa poate fi aşadar un domeniu în care ingeniozitatea arhitectului face să vină în contact uneori violent trecutul şi prezentul, dacă nu chiar şi viitorul (nedorit). Dar această violenţă este una generatoare de amintire, conservând şi trăgând după sine în prezent memoria locului. Încetând să mai facă loc caselor lor prin eliminarea "adversarului", arhitecţii par să înţeleagă că timpul trecut este esenţial în arhitectură şi, deci, în viaţa caselor pe care le creează. Arhivarea straturilor unui sit este aşadar un proces simbiotic: casele vechi continuă să existe şi să împrumute din longevitatea lor (întotdeauna calitate asociată cu înţelepciunea, cu seriozitatea şi, în artă, chiar cu valoarea estetică) caselor celor noi care li se adaugă sau în care sunt ele însele transformate. De partea lor, edificiile noi fac vizibile şi prezente (inclusiv în sensul duratei) casele vechi lângă/în care stau. Un gest, un obiect sau doar o mireasmă aruncă deodată un con de "lumină" înapoi în timp, extrăgând de acolo ceea ce putea să pară uitat şi care, astfel, devine parte integrantă a prezentului.