Dar la Nesebar există această distincţie, între oraşul vechi, peninsula sacră versus o Mamaie nou-nouţă şi de zece ori mai kitsch; la Balcik, din nefericire, nu. Ceea ce a fost construit sub administraţie românească (1913-1940) este mai degrabă dărăpănat, cum ar fi o parte din vilele doamnei H. Delavrancea-Gibory. Fosta primărie e în stare rezonabilă, iar vila Storck, de pe faleză, pare într-o stare mai bună decât în 2006, deşi nu e complet restaurată şi nici nu pare folosită. În schimb, blocuri de toată mâna, între care multe apartamente goale, noi-nouţe, probabil nevândute încă. Am stat la un hotel care arăta şi era nou, dar se vedea încropeala, lipsa de management, ca să nu mai vorbesc de proiectarea tembelă de la interior şi finisajele necăjite. Nu mi se pare deloc, dar deloc, că e rău pe litoralul bulgăresc, ştiind catastrofa de la nordul acestuia, de la noi. Oamenii oferă ceea ce li se cere de către turistul român şi asta e.
În plus, recunosc că grădinile palatului reginei Maria sunt îngrijite, părând a fi în grija unei universităţi; dar casa zisă a principelui Nicolae are degustări de vinuri şi alte băuturi, cu o terasă mai jos şi de dulciuri. Faţă de 2006, castelul, de fapt vila reginei este asezonat şi cu explicaţii istorice destul de corecte (evident, mai puţin modul în care, în 1940, sub ameninţarea practic a tuturor vecinilor săi, România a cedat teritoriile înapoi şi Bulgariei, cum a cedat şi URSS-ului şi, catastrofal, Ungariei, prin diktate: or, pe panourile de la Balcik este glorificată o recuperare paşnică...).
Turistic vorbind, Durostorul şi Caliacra sunt, din nou, împânzite de români. Mica noastră aventură de cuceritori n-a durat mult şi ne-a costat scump, dar a lăsat o marcă dincolo şi celor din fostele două judeţe româneşti o sursă de venit, din patrimoniul edificat de casa regală, de către guvern şi, mai ales, de către oamenii cu bani, prin talentul câtorva dintre marii arhitecţi ai vremurilor. Colonia de artişti nu ştiu dacă mai poate fi reînviată, dar cert este că, datorită acestor curajoşi (după războaiele balcanice şi primul mondial, Balcik era un sat amărât, tătărăsc, de pescari), locul a devenit un soi de Barbizon, un loc de întâlnire cu exotismul care se retrăsese din Dobrogea alipită regatului Român după 1878 deodată cu fosta stăpânire turcească. Or, iat-o aici, splendidă (masivele de calcar care înconjoară la nord şi la vest satul vechi funcţionează şi ca oglindă reflectând către fostul sat o lumina supra-firească). Orientul accesibil.
