S-a vorbit mult în ultimul timp despre faptul că muzica românească trebuie adusă mai mult în prim plan la Festivalul “Enescu”. Că nu mai trebuie izolată în concerte matinale programate la Sala Radio, oarecum în afara drumurilor cotidiene ale spectatorului de festival, deoarece acesta este scopul principal al manifestării: promovarea muzicii enesciene şi a muzicii româneşti în general. Totuşi, la concertul coral de la Sala Radio au fost sute de spectatori. Totuşi, de-a lungul festivalului s-au cântat aproape 50 de lucrări româneşti. Totuşi, chiar şi în concertele “de abonament” de la Ateneu, s-au cântat mai multe piese româneşti, printre care şi un important titlu al repertoriului concertistic contemporan: Concertul pentru flaut şi orchestră de Doina Rotaru, interpretat de Ion Bogdan Ştefănescu, aflat pentru prima dată în postura de solist şi dirijor al Orchestrei de Cameră Radio, într-un concert ce a continuat cu evoluţia în dublă ipostază similară a lui Shlomo Mintz, în Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 de Max Bruch. Aşa se face că Ateneul a fost plin la un concert românesc interpretat cu charisma-i cunoscută de Ion Bogdan Ştefănescu la piccolo, flaut şi flaut alto. Schimbarea de registru stilistic a serii a fost spectaculoasă, trecerea de la muzica plină de profunzime şi sugestie coloristică a Doinei Rotaru la romantismul oarecum siropos al lui Max Bruch fiind destul de bruscă. Din fericire, evoluţia lui Shlomo Mintz a compensat această opţiune repertorială, deşi nu am înţeles de ce s-a optat pentru formula “fără dirijor” în acest caz, în condiţiile în care celebrul concert de Bruch are o scriitură orchestrală destul de densă. Din fericire, Orchestra de Cameră Radio s-a arătat a fi un instrument de acompaniament flexibil, intrând în acea stare pe care ţi-o impune compania unui mare solist. Consistenţa partidelor de coarde, precizia suflătorilor şi în general prezenţa de spirit a acestui acompaniament în întregul lui demonstrează că potenţialul Orchestrei de Cameră Radio este departe de a fi cunoscut publicului de stagiune, care a avut uneori parte de evoluţii mai puţin reuşite. Voi reveni cu mari aşteptări la concertele Orchestrei de Cameră Radio din această stagiune până la plecarea formaţiei în turneul din Coreea şi sper că voi avea doar satisfacţii care să-i contrazică pe cei care o consideră “a doua” orchestră a radioului ca valoare şi nu neapărat ca menire.
Punctul culminant al evoluţiilor de solişti-dirijori l-a reprezentat fără îndoială Christian Zacharias, iar pentru unii dintre noi (printre care mă număr şi eu) prezenţa sa la Bucureşti a marcat chiar punctul culminant al întregului festival prin cele trei concerte (două anunţate şi unul în care l-a înlocuit pe Murray Perahia).
E atât de greu de scris despre Christian Zacharias, un pianist care a depăşit cu mult descrieri de genul perfecţiune tehnică, expresivitate totală, încât prefer să mă refer la o întâmplare elocventă pentru efectul pe care îl poate avea Christian Zacharias asupra celor care îl ascultă. Cea mai recentă poveste ce-mi vine în minte atunci când mă gândesc la Christian Zacharias este legată de actualul ministru al culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu. Se făcea – chiar în realitate – că într-un anumit context al unui interviu inserat într-un program de televiziune de dimineaţă, figura în general impasibilă şi chiar uşor apatică a lui Adrian Iorgulescu s-a însufleţit brusc, aşa cum nu am mai văzut-o niciodată. Trăsăturile – repet, în general impasibile – ale domnului ministru s-au luminat brusc. În câteva cuvinte pline de o căldură de asemenea neobişnuită, domnia sa ne-a vorbit despre prezenţa minunatului, “cotropitorului” pianist Christian Zacharias la Festivalul “Enescu”.
Într-adevăr, meloman sau muzician profesionist, obişnuit sau nu al sălilor de concert, nu ai cum să nu fii impresionat de modul direct în care arta acestui muzician unic îi captivează pe cei mai mulţi dintre noi. Christian Zacharias şi logica muzicii sale are asupra noastră efectul unei revelaţii. Dacă putem asemăna artiştii în general cu îngerii, pentru că ei sunt, în felul lor, intermediarii între noi, pământeni şi divinitate, atunci cu siguranţă Christian Zacharias face parte din categoria celor mai luminoşi.
(Articolul e preluat din Adevărul literar şî artistic)