S-a tot comentat în timpul festivalului sintagma “cultură de vitrină” pe care ar reprezenta-o – în opinia unora dintre artiştii zilelor noastre – Festivalul “George Enescu”. Fără îndoială, manifestările ediţiei a XVII-a a festivalului, care s-au încheiat la Bucureşti sub rafale de ploaie, pot fi privite şi astfel. Simultan cu această închidere a fost inaugurat Anul Internaţional al Francofoniei, care va însemna 14 luni de prezenţe culturale de factură francofonă la Bucureşti, spre finalul anului 2006 capitala României urmând să găzduiască sub această “umbrelă” sau, mă rog, în această “vitrină” a francofoniei, cum vreţi să o numiţi, o rezonantă întâlnire a 60 de şefi de stat. Nu ştiu ce se va întâmpla la această serie de manifestări care va dura 14 luni, în ce măsură reprezentanţii companiilor independente de teatru şi dans contemporan sau alţi artişti neînregimentaţi în principalele instituţii de cultură româneşti finanţate de stat vor fi invitaţi să participe la aceste spectacole. Ceea ce ştiu însă este că Sala Palatului, cea mult hulită, cea profanată de congrese de tristă amintire şi căreia nu i s-a găsit formula optimă de sonorizare pentru muzică clasică, a fost parcă mai plină ca niciodată în cele 15 seri de concert simfonic, majoritatea absolut superbe. O vitrină privită de aproape 4000 de oameni în fiecare seară, plus cei care au împărtăşit farmecul muzicii clasice cu cei aflaţi în sală prin intermediul televizorului sau radioului nu poate fi neglijată. Aşa cum nici artiştii independenţi nu ar trebui neglijaţi de autorităţi, cel puţin proporţional cu interesul pe care ei îl suscită publicului de elită.
Ne-am obişnuit cu periodicitatea de tip nou a festivalului – o dată la doi ani – iar verdictul “2008” rostit de preşedintele României de pe scena concertului de închidere a generat interogaţii justificate fiecăruia dintre noi. Unele surse afirmă că în trei ani s-ar putea construi o sală de concert autentică, având acustică naturală. Nouă, degustătorilor de festival Enescu ne-ar plăcea să avem în 2007 din nou astfel de oaspeţi la Bucureşti. Într-un final, se pare că a fost o simplă eroare şi ediţia a XVIII-a va avea loc aşa cum se ştia în septembrie 2007, printre invitaţi urmând să se afle orchestre ca Philharmonia Orchestra, Wiener Philharmoniker, San Francisco Symphony Orchestra şi foarte probabil Filarmonica din Berlin. Iar ministrul culturii, Adrian Iorgulescu, afirmă că ar exista posibilitatea ca până atunci Bucureştii să aibă o sală de concerte ultramodernă, cu 2500 de locuri, care să poată găzdui marile spectacole ale festivalului. Dacă nu, ne putem aştepta ca măcar construcţia acestei săli să fie începută.
Dar să revenim la Bucureşti în septembrie 2005. Dacă nu aţi uitat, până în 18 septembrie, un Bucureşti dominat de o vreme superbă, de vară târzie.
Piaţa festivalului
Rămân o susţinătoare a acestui fenomen unic, se pare, în Europa, numit Piaţa Festivalului “George Enescu”, un spaţiu aflat în aer liber în mijlocul capitalei şi al traficului, rezervat muzicii clasice şi unui public care la început a fost cel aflat întâmplător în zonă, iar apoi a devenit constant. Mulţi copii s-au duelat cu baloanele albe şi verzi oferite de TVR Cultural sau Radio România Cultural în compania muzicii cântate pe viu de alţi copii, ceva mai mari, elevi ai liceelor de muzică. În cealaltă extremă, o seamă de persoane în vârstă, care nu şi-au putut permite nici măcar acele abonamente cu reducere la concertele din săli au participat seară de seară la “festivalul mic”, cum l-am putea numi fără să greşim. În afara seriei de recitaluri de la ora 19 ale Fundaţiei “Remember Enescu”, de la 20.30 au fost programate spectacole foarte diverse, începând cu Big Band-ul Radio sau Bucharest Wind Orchestra, sau cu soliştii, corul şi orchestra Operetei, şi ajungând la un interesant spectacol pe un scenariu de Rodica Mandache şi Răzvan Dolea intitulat ENESCUvinte, avându-i în prim plan pe Victor Rebengiuc, Rodica Mandache şi Mircea Rusu, alături de Irina Iordăchescu, Leonard Puiu şi Ieronim Buga. Din 3 până în 18 septembrie, până ce ploaia a pus stăpânire pe Bucureşti, seară de seară muzica clasică şi “rudele” ei mai apropiate sau mai îndepărtate au încântat şi au contribuit la crearea unei atmosfere autentice, a unei stări de bine legate de cultură. Coborârea festivalului în piaţă s-a dovedit o idee fericită, pe care ar trebui să o ia ca exemplu mulţi promotori de cultură din România.
La Sala Palatului
Ca niciodată, la ediţia a XVII-a a Festivalului “Geroge Enescu”, Sala Palatului a fost arhiplină aproape la toate concertele simfonice şi chiar dacă telefoanele au continuat să sune în toate sectoarele sălii – şi la VIP-uri, în “A” şi la studenţime, în “M” şi la lojile ocupate de cei cu abonamente “cu reducere” –, parcă s-a aplaudat mai puţin între părţile concertelor şi simfoniilor. Veţi spune... ce-are a face acest fenomen cu nivelul festivalului? Are. Pentru că dacă spectatorul de festival, prin definiţie diferit de cel de stagiune, începe să înveţe câte puţin regulile comportamentului cultural şi percepe mai departe de mondenitate unele componente ale muzicii, ce nu mai ţin doar de capacitatea de a “gâdila plăcut auzul”, înseamnă că există un potenţial în publicul real al zilelor noastre, există o nevoie de ceea ce generic numim cultură. Iar lamentările privind faptul că lumea nu mai vine la concerte, nu mai citeşte sau nu mai intră în sala de spectacol ar trebui înlocuite cu o stare reală de căutare de soluţii şi din partea celor care produc cultura. Se poate presupune că, dacă lumea nu vine către cultură, deşi ştie ce este aceasta şi la ce foloseşte, probabil că apare o problemă de relevanţă a actului cultural pentru potenţialul său receptor mediu.
Cert este că Festivalul “Enescu” a găsit soluţia de a fi relevant pentru publicul anului 2005. Prin valoarea ofertei şi prin relativa accesibilitate a acesteia, prin selecţia repertorială şi prin capetele de afiş, prin mediatizarea puternică. Ca niciodată, cu o singură excepţie, atât concertele orchestrelor străine cât şi cele ale românilor au umplut sala. Şi nu este uşor să atragi aproape 4000 de spectatori la astfel de manifestări nici în ţări şi capitale cu o tradiţie şi o viaţă culturală mult mai densă decât a noastră.
Filarmonica “George Enescu” a evoluat în două ipostaze favorabile. Pe de o parte la concertul de deschidere, sub bagheta lui Horia Andreescu, concert care i-a adus un public conştient că participă la un eveniment major, iar pe de altă parte avîndu-l la pupitru pe dirijorul Sir Neville Marriner, celebrul creator al Academiei St. Martin in the Fields şi ca solist pe Dan Grigore, cu popularul Concert pentru pian şi orchestră nr. 2 de Rachmaninov. Tot de o poziţionare pozitivă s-a bucurat Orchestra Naţională Radio, care a avut a se confrunta cu un solist plin de personalitate, violonistul Nigel Kennedy (însoţit de Remus Azoiţei pentru Dublul concert de Bach), muzician care prin talentul său de a coagula totul în jurul lui a obţinut din partea orchestrei acompaniamente remarcabile, sclipitoare, atât în Bach, când partea leului a revenit orchestrei de coarde, cât şi în concertul de Elgar, în care a fost implicată întregul ansamblu.
Orchestrele simfonice mari invitate în acest an au prezentat pentru prima oară în istoria festivalului câte două concerte cu programe diferite, ideea lui Ioan Holender, preşedintele de onoare al festivalului de a “eficientiza” aceste deplasări ale unor formaţii mari dovedindu-se cu adevărat în beneficiul publicului. Dacă Orchestra Radio din Stuttgart sau London Philharmonic Orchestra nu au ridicat sala în picioare – deşi Vladimir Jurowski este un adevărat maestru, cel puţin al repertoriului rus, Simfonia a V-a de Prokofiev fiind extrem de convingătoare în versiunea lui plină de umor, de sarcasm şi de culori contrastante – celelalte orchestre invitate au reprezentat fiecare în felul ei câte un vârf al festivalului. Orchestra simfonică Kirov condusă de Valeri Gergiev ne-a cucerit cu totul atât în repertoriul rus (am auzit în interpretarea lor unele dintre cele mai seducătoare versiuni ale unor simfonii de Ceaikovski), cât şi – oarecum surprinzător – în versiunea la Suita I de Enescu , citită într-o neobişnuită, dar convingătoare cheie pasională. Orchestra Filarmonică a Israelului a fost dirijată de Zubin Mehta, personalitate a vieţii muzicale internaţionale care vine pentru a treia oară în România în ultimii ani, de această dată oferindu-ne un repertoriu divers, de la Mahler şi Enescu la Mozart şi Beethoven. Ne rămâne în memorie în mod deosebit monumentala Simfonie a VI-a de Mahler, cu adevărat copleşitoare în versiunea lui Zubin Mehta. O altă orchestră minunată a fost Capela de Stat din Dresda, formaţie a cărei istorie porneşte în urmă cu 450 de ani şi care sub bagheta lui Myung Whun Chung a cântat cu o acurateţe şi limpezime greu de egalat o serie de lucrări reprezentative pentru istoria muzicii germane – Haydn, Beethoven, Brahms sau Bruckner. În sfârşit, Orchestra Naţională a Franţei condusă de Kurt Masur şi-a demonstrat mai ales în programul francez din ultima seară valoarea de orchestră de elită a Europei, perfecţiunea tuturor partidelor fiind baza pe care dirijorul a putut să construiască superbe naraţiuni orchestrale.
La Ateneu
Aproape în fiecare zi, de la ora 17, la Ateneu s-au desfăşurat recitaluri de muzică de cameră şi chiar concerte cu orchestre de cameră, aşa cum era de aşteptat acestea din urmă fiind cele mai atractive pentru public, deşi nici la recitalul de lieduri al lui Jose van Damm sau la cel de jazz la Barbarei Hendricks (mult mai puţin reuşit, din păcate), spectatorii nu au lipsit.
Fenomenul solistului-dirijor a avut mai multe manifestări în această ediţie a festivalului, el reflectând, într-adevăr tendinţa mondială extrem de dezvoltată în zona artistică a reunirii a două sau chiar trei “meserii” artistice într-una singură. Dintre acestea, compozitorul-interpret sau dirijorul-solist apar cel mai frecvent. Am ascultat aşadar Orchestra de Cameră Radio cu doi dirijori solişti – flautistul Ion Bogdan Ştefănescu în Concertul pentru flaut şi orchestră de Doina Rotaru şi violonistul Shlomo Mintz în Concertul pentru vioară şi orchestră de Max Bruch –, o satisfacţie deosebită fiindu-ne oferită de calitatea sunetului orchestrei şi de pregnanţa atacurilor, în condiţia în care este evident că atunci când dirijorul se dedică doar parţial orchestrei, performanţa ansamblului ar putea fi afectată.
Celelalte două orchestre care urmau să evolueze cu doi pianişti-dirijori – Academia Saint Martin in the Fields şi Orchestra de cameră din Lausanne – au cântat avându-l în faţă pe acelaşi fabulos Christian Zacharias (deoarece Murray Perahia a fost nevoit să-şi anuleze prezenţa la Bucureşti din motive de sănătate). Unele dintre cele mai intense momente de preaplin artistic le-am trăit la aceste trei concerte, ascultând două formaţii orchestrale perfecte şi un pianist care atât în concertul de Mozart, cât şi în integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Beethoven i-a fascinat chiar şi pe cei mai pretenţioşi dintre ascultători sau critici. Pianistica lui Christian Zacharias nu poate fi descrisă în cuvinte de... cronicar. Cred că această “sarcină” nu ar putea să îi revină decât unui poet. Aşa cred că ar trebui să... sune visul oricărui tânăr pianist care visează să cânte pe marile scene ale lumii, precum Christian Zacharias.
Şi celelalte...
Pentru cei care iubesc muzica dar sunt dependenţi de parametrii sau de reflecţiile ei vizuale, Opera Naţională din Bucureşti şi Teatrul Naţional au găzduit o altă serie de spectacole. Dat fiindcă este singura lucrare care nu a lipsit de la nici una din cele 16 ediţii precedente ale festivalului, Oedip-ul montat de Petrika Ionescu în 2003 a fost reluat cu un mare succes de public, având doi protagonişti în două seri diferite: Esa Ruutunnen şi Ştefan Ignat. Pe scena Teatrului Naţional am văzut pe de o parte recitalul “La Argentina – Tango” al Juliei Migenes, al cărui loc nu-mi este foarte clar în acest festival, dar... “nimeni nu e perfect”, iar pe de altă parte mi s-au povestit superbele seri cu Giselle Rouge şi Don Giovanni şi Moliere ale Teatrului de balet “Eifman” din Sankt Petersburg (din păcate, programate simultan cu simfonicele Orchestrei Kirov) şi nu în ultimul rând l-am văzut pe Nigel Kennedy cu al său Kroke Jazz Project cochetând cu alte genuri de muzică decât cel care i-a adus iniţial succesul.
Lume, lume... Probabil aşa se va întâmpla şi la festivalul Naţional de Teatru, deşi acolo piesele prezentate pot fi văzute şi în stagiune, pe când orchestrele pe care le-am admirat noi acum, nu ne vizitează în alt context. Unele neclarităţi în organizare au existat mai ales în privinţa inexactităţii programelor anunţate, dar aspectele pozitive au fost mult mai multe. În plus, aşa cum vehement solicitaseră jurnaliştii la conferinţa de presă de deschidere, ministrul culturii a anunţat la finalul festivalului “economii de 10 miliarde de lei vechi”, care vor fi transferate în fondul naţional pentru ajutorarea sinistraţilor inundaţiilor din acest an. Poate că ar fi fost cazul să nu se facă economie şi la florile puse la baza scenei sau la efortul de tipărire a unui ultim pliant cu programul exact al festivalului, dar cert este că rămânem o ţară în care paradoxal, sălile unui astfel de festival sunt arhipline, în timp ce bugetul alocat culturii rămâne unul din cele mai scăzute din Europa.
Să ne bucurăm de ceea ce se întâmplă în vitrina festivalului, să ne bucurăm că Valeri Gergiev s-a arătat interesat să monteze Oedipe la Teatrul Kirov din Sankt Petersburg şi că Zubin Mehta şi-a manifestat intenţia de a aborda celebra operă enesciană, pentru că , în fond, acesta este unul dintre scopurile existenţei acestui festival. Să ne bucurăm că la două zile după încheierea festivalului şi o parte a artiştilor independenţi şi-au pornit festivalul lor la Bucureşti, Multisonic Fest – ediţia a II-a. Să ne bucurăm că trăim într-o ţară care are încă resurse pentru astfel de paradoxale alăturări, pentru că atât festivalul pe care l-am comentat aici, cât şi cel aflat abia la a doua ediţie au fost realizate cu ajutorul unor instituţii publice.
Casetă
Paradoxuri în public
Au existat la acest festival câteva concerte cu un aflux de public fără precedent, la care capacitatea sălii Ateneului a fost depăşită considerabil prin intrarea în sală alături de cei care cumpăraseră sau primiseră bilete, a unei bune părţi dintre cei care, din diferite motive, beneficiau de acces gratuit. Până aici, nimic neobişnuit. Pentru că, prevăzătoare, aşteptându-mă la o astfel de situaţie, singurele concerte la care mi-am păstrat biletul cumpărat (deşi am primit ulterior legitimaţie de presă), au fost tocmai cele ale lui Christian Zacharias, de la ora 22.
Cu cinci minute înainte de a începe concertul am ajuns la loja în cauză neimaginându-mi că persoana care, din nefericire, s-a aşezat pe locul pentru care aveam bilet, nici nu se va gândi să se ridice. Dacă nu s-a ridicat, doamna respectivă a ridicat în schimb tonul, învinuindu-mă că am găsit biletul pe jos şi întrebându-mă acuzator de ce nu am venit şi în alte zile să stau acolo. În mod evident, în faţa unor astfel de argumente am rămas fără grai. Bilet nu avea pentru acel loc în acea seară, pentru că nu s-au vândut abonamente la concertele “de la miezul nopţii”. Dar cum argumentele raţionale nu mai sunt la modă, doamna respectivă este cea care a rămas pe loc, cea care a cîştigat, dovedind că tupeul funcţionează la fel de bine la coadă la piaţă şi în cele mai rafinate locuri ale Bucureştilor.
Într-o altă extremă, al acelaşi concert, în loja oficială a fost vândut de două ori acelaşi loc. În “litigiu” se aflau un tânăr de 15-16 ani şi un cuplu mai în vârstă. Cu politeţe, deşi venise primul, adolescentul a vrut să se ridice pentru a-i lăsa pe cei doi să stea împreună, deşi nici unul dintre ei nu era de vină pentru situaţia apărută. Domnul în cauză a sugerat să aşeze în aşa fel scaunele încât să poată sta toţi trei pe două locuri, ceea ce s-a şi întâmplat, fără cineva să se supere.
Fotografii de virgil Oprina