Sunetul e omul, fie că este vorba despre trompeta lui Armstrong sau a lui Miles Davis, despre violoncelul lui Casals sau Rostropovici sau despre vioara lui Menuhin. Ceea ce poartă marca unui interpret, a unui compozitor sau a unei epoci este un anumit sunet.
Printr-o simplă extindere, un sunet de o anumită calitate ne defineşte pe fiecare dintre noi. În mod paradoxal însă, ne-am dezobişnuit să mai ascultăm muzica prin prisma cultului pentru sunet.
MultiSonicFest a încercat să readucă în atenţie sunetul zilelor noastre. Aflat la cea de-a doua ediţie, festivalul dedicat sunetului şi mişcării fără frontiere a scuturat din nou eşafodajul călduţ al convenţiei din sala de concert pe parcursul a şapte spectacole neastâmpărate desfăşurate pe parcursul a patru zile. Având ca organizatori principali ARFA, ARCUB, Primăria Capitalei şi Radio România Muzical, festivalul a beneficiat în mod salutar de risipa de energie organizatorică datorată, ca şi la prima ediţie, compozitoarelor Mihaela Vosganian şi Irinel Anghel, aflate în postura de director şi respectiv coordonator artistic.
Cât priveşte conţinutul, MultiSonic a fost sincer din start. Nu a promis senzaţii camerale plăcute auzului unor blânzi oameni de bine, ci a anunţat că este vorba despre invitaţia la o introspecţie estetică a fiecăruia, spectatori sau artişti deopotrivă, prin porţi sonore arbitrare catalogate totuşi pe afiş sub numele de Trans-Fusion Kontact. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, sub acest generic au fost trecute tot pe afiş şi genurile muzicale care au reprezentat materia primă. Astfel, pentru patru zile au fost ridicate graniţele dintre Electroacustic, Jazz, Muzică Contemporană, Dans şi Improvizaţie în toate genurile menţionate, programul grupând câteva nume cu greutate ale scenelor internaţionale precum vocaliştii Franziska Baumann (Elveţia), David Hykes (SUA-Franţa), chitaristul Matthew Mitchell (Noua Zeelandă), şi saxofoniştii Daniel Kientzy (Franţa) şi Jurg Solothurnmann (Elveţia), acesta din urmă fiind şi un factor de inspiraţie şi curaj pentru cei ce au luptat şi la existenţa acestei ediţii.
Franziska Baumann
Caseta tehnică a acestei manifestări – de care avem tot atâta nevoie cât a avut la vremea ei fiecare etapă în parte a istoriei muzicii –, nu poate fi încheiată fără menţionarea muzicienilor români în care oaspeţii de peste hotare au avut parteneri de expresie la fel de neliniştiţi ca şi ei. Aceştia sunt Irinel Anghel, Sorin Romanescu, Liliana Iorgulescu, Andrei Kivu, Mihaela Vosganian, Ionuţ Ştefănescu, Andrei Marcovici, Adriana Winkler, Virgil Oprina şi alţii. O mână de artişti care mai au curajul de a se plasa în avangardă cu toate riscurile de rigoare, primejdii vechi altminteri de când muzica a fost conştientizată ca atare de către om.
Deşi bine mediatizat, festivalul nu a beneficiat din păcate de o asistenţă numeroasă, ba am putea spune chiar dimpotrivă, lucru normal pentru o populaţie a cărei curiozitate intelectuală este înecată în meandrele unui concret excesiv, inclusiv din punct de vedere... hidrologic.
Altfel spus, a fost ceva prea aspru pentru snobi şi prea delicat pentru cei care se iau în serios. Poate tocmai de aceea a fost ceva viu. Un mesaj emoţional şi intelectual care a reaşezat cultul pentru sunet (cel puţin pentru câteva momente în fiecare concert), ca factor primordial al modului în care trebuie înţeleasă şi ascultată lumea, pe piedestalul translucid al imaginaţiei fiecăruia.
Intrarea a fost liberă.