24.08.2021
Aud tot mai des de la cunoscuţi: "M-am pensionat. Tu?". "Eu nu", răspund surprins, "mai am până la şaizeci şi cinci". Ca şi când ei n-ar mai avea. Dar s-au pensionat la cincizeci, ba chiar şi la patruzeci şi cinci de ani. Cu diverse reduceri, fiecare cum a putut, exploatând orice portiţă legală au găsit.

Aşa încât am ajuns să fiu înconjurat de pensionari. Unii însă chiar mai activi ca înainte. Într-atât de osteniţi erau, şi aşa de multă odihnă le trebuia, încât s-au reangajat imediat, profitând de alte portiţe din lege, care le-au permis să încaseze şi pensie şi salariu în acelaşi timp. Pe ei, da, pot să-i înţeleg. De ce să nu câştige dublu, dacă sistemul le permite, ba chiar îi încurajează să o facă?

Pe cine nu înţeleg sunt cei câţiva care au rămas acasă. Medici, ingineri, profesori, avocaţi, la o vârstă la care deveniseră experţi în domeniu lor, aceştia au ales prematur să devină "casnici", cum glumeşte un bun prieten de-al meu. Să se deprofesionalizeze, să renunţe să mai fie utili societăţii, şi lor înşile.

Până nu demult ieşirea la pensie era o dramă, o ieşire din viaţa activă, ceva echivalent cu începutul declinului, nu numai profesional, ci şi fizic. Generaţia străbunicilor, bunicilor, şi chiar şi cea a părinţilor mei a încercat să amâne cât mai mult acest moment, iar atunci când nu s-a mai putut, a continuat să lucreze de acasă, adesea până în ultima zi de viaţă. Oare când s-au schimbat lucrurile aşa de mult încât dorinţa de a ieşi mai repede la pensie a ajuns un fel de cursă contracronometru?

(Bucureşti, august 2021)

0 comentarii

Publicitate

Sus