Joi (monodramă)

(agitat) Ok, să încep? Să vorbesc mai aproape de reportofon?... nu?!Ok... să mă-ntorc spre cameră?... deci e bine aşa?!... ok... Să povestesc tot sau cum?... Cât mai detaliat?!... Ok, bun, încep cu începutul... Joi - ora 12:30. Aparent o zi ca oricare alta. Îmi scot costumul de la curaţătorie, îi spun la tanti Gina, sau Geta? Nu, Gina, da, Gina... o mică glumiţă, aşa de complezenţă, cum s-ar zice. Îi zic apoi că a slăbit. O mint, în mod evident, dar văd că ei îi cade bine complimentul. Da, chiar e bine să spui câte o minciuna din asta nevinovată din când în când! (îşi drege vocea) Ăăă, mda, mă rog. În fine, deci ies de la curăţătorie. Mă chinui să-mi aprind ţigara cu o mână. Nimic neobişnuit, face parte din rutină. Mda, ştiu că cuvântul ăsta a căpătat aşa, cum să zic, o anumită reputaţie proastă pentru unii... mă rog, eu... , adică pentru mine nu e aşa... mie îmi place rutina. Funcţionez datorită acestei rutine, pe mine chiar mă ajută să trec peste... în fine, intru în maşină. Îmi reglez oglinda retrovizoare. (pauză, înghite în sec) Văd în reflexia ei o figură fugitivă. Mă întreb dacă oare e...?! Şi îmi zic că nu cred că e... Ba, după văd că totuşi e. Ştiţi acele momente super random în care eşti foarte liniştit şi dintr-o dată simţi un anumit parfum în autobuz, sau auzi o anumită melodie când eşti seara cu prietenii la bere, sau vezi în mulţime un păr arămiu, care străluceşte la soare, şi apoi îngheţi pentru o secundă?! Efectiv parcă faci implozie sau ceva. E amuzant cum o chestie aşa mică, aşa banală, te poate fute în halul ăsta. În fine, mă uit în oglinda retrovizoare, şi îmi dau seama că chiar e EA. (înghite în sec) Mă scuzaţi, se poate un pahar cu apă?!... Mulţumesc!... Ăăăm, nu mă aşteptam să o văd. Arată ok, chiar bine aş zice. Pare fericită, observ că vorbeşte la telefon şi... râde... păi, ce să zic, mă bucur pentru ea. Numai bine, rău la nimeni! Mă gândesc instant că are pe altcineva, e clar. Adică, mă rog, pe "altcineva" noi nu am fost... adică vreau să zic că... ok, nu am fost niciodată împreună, nu oficial. Am văzut-o mereu DOAR ca pe o prietenă bună, ca pe o amică, vreau să zic, şi EA la fel pe mine... probabil. Mă rog, e complicat. EA e foarte... complexă... şi e foarte bine că am fost... prieteni... a trecut mult de atunci oricum, nici nu îmi mai amintesc bine cum mirosea a vanilie şi cum râdea foarte zgomotos la glume sau cum mă enerva în ultimul hal şi mă scoatea din minţi cu ironia ei... în fine, noroc că nu-mi mai amintesc. (primeşte paharul cu apă şi ia câteva înghiţituri). Aşa, revenind... EA nu mă vede, e prea ocupată cu vorbitul la telefon. Mă gândesc "ce naiba-i aşa amuzant?!" Văd că arată la fel, la fel de... mă rog, în sfârşit intră în maşină! Încă zâmbeşte. A închis telefonul. Mă întreb de ce zâmbeşte încă? Se dă cu ruj roşu, îşi bagă mâinile prin păr. E clar! E foarte clar! Da' e ok, nu mă afectează, nu e ca şi cum am fi fost împreună... Şi iese cu maşina din parcare. A plecat... Iese tanti Geta... Gina, mă rog, şi mă întreabă "ce ai, drăguţule, ţi-e rău?" O văd, o aud, dar nu reacţionez. Mi se pare fenomenal cum fix în momentele în care efectiv nu vrei şi nu poţi să vezi pe nimeni, se trezeşte câte un cretinoid şi vine să-ţi fută şi mai tare feng shui-ul, de parcă nu era situaţia destul de nasoală înainte. Păi mersi, ce să zic?! Ăăm da, scuze, bat câmpii. Apoi, ăăă, apoi plec, şi eu. Am turat maşina cam tare, ce-i drept... mă simt un pic penibil, nu prea suport ieşirile astea telenovelice. Şi mă gândesc că doamna Geta, Gina, GINA, sigur s-a supărat. Eee, îi duc eu o cafea, sau o ciocolată, săptămâna viitoare şi îi trece. (cu condescendenţă) Genul ăsta de femei, cam trecute şi, foarte evident, sedentare sunt uşor de impresionat, nu ca... în fine, conduc aiurea... Mda, merg la birou. Este o zi ca oricare alta. Şi până la urmă... de ce nu ar fi?! Îmi continui rutina. Mă opresc să îmi iau cafea. Mă grăbesc, sunt în întârziere deja. Prima regulă: nu îţi faci clientul să aştepte! Intru în clădirea unde lucrez şi realizez că am uitat să iau zahăr. Mă gândesc că e ok, am la birou! Nicio problemă! Mă opresc întâi în bucătărie. Caut peste tot. Nu este zahăr! De ce nu este zahăr?! De ce puii mei nu este FIX AZI zahăr?! Bine că toate grasele astea de aici zic că-s la dietă şi beau cafeaua neîndulcită, dietă pe dracu'! E ok, lasă! Oricum sunt agitat, mai bine arunc cafeaua. Poate că exagerez, da' puii mei... în fine, iar bat câmpii. Ies din bucătărie, urc scările în fugă, sau cel puţin aşa mi se pare, mă uit în gol, parcă picioarele se mişcă fără mine. (se uită în gol în linişte). EA nu îşi bea cafeaua cu zahăr, da' nu aşa de fiţă, zice că efectiv îi strică gustul. EA bea cafeaua neagră, eu cu lapte şi 2 plicuri. O şi aud cum zice puţin ironic "păi normal că ne aduc ăştia mereu comanda invers, eu beau cafeaua de bărbat şi tu aia de piz...". (uşor ruşinat, îşi drege glasul). Ăăăă da, deci la birou. Întâlnirea merge bine... cred, adică din ceva motiv nu sunt chiar în apele mele, sper că nu mă prinde răceala. Colegul meu prezintă nişte slide-uri, par a fi bine făcute. Încerc să mă concentrez, da' văd o muscă care se aşază cu nesimţire pe cana de cafea a unuia dintre clienţi. El nu observă. Mă uit la ea insistent, mă irită, vreau să o pălesc. Păşeşte nonşalantă cu picioarele ei mici şi greţoase pe marginea ceştii, de parcă simte că o privesc şi face asta intenţionat, să mă enerveze. La un moment dat alunecă, ca o pipiţă care nu ştie să umble pe tocuri cui, şi cade în cafea. Se zbate violent aproape un minut. Apoi capitulează. A murit, musca a murit! Mă simt mulţumit, aşa-i trebuie dacă e proastă! E vina ei, dacă nu voia să moară, nu trebuia să se aşeze pe cana cu cafea! Fiecare acţiune are consecinţele ei. E vina ei, a EI! Mă rog, ce să-i faci?! Aşa e şi în viaţă... mai pierzi, mai nu câştigi. Respectabilul domn în a cărui cană şi-a găsit musca sfârşitul, încă nu observă cadavrul plutitor care îi poluează cafeaua, ba chiar o duce cu inconştienţă la gură. Îi povestesc asta prietenei mele şi ea zice "poate că a văzut, dar s-a făcut că plouă din politeţe" hai bă, mă laşi?! Adică ce, se preface din politeţe că nu a văzut musca plutind în cafea?! În fine, îl las să ducă ceaşca la gură şi să bea, nu obervă nimic. Pe când să înghită, tuşeşte de două ori, bea nişte apă şi toată lumea e fericită... mai puţin musca, mă rog... Se termină şi prezentarea, mă ridic să-mi spun şi eu povestea. Strecor câte o dumă, două. Clienţii par încântaţi. Totul e cum nu se poate mai bine! E o zi ca oricare alta. Apoi plec la restaurant cu colegii, să sărbătorim încheierea contractului. Comandăm şampanie, bruschete cu caviar, coq au vin, homar, mă rog... aroganţe inutile, superficialităţi. Colegii îşi scot telefoanele şi fac poze la mâncare, spun bancuri porcoase şi se întrec, parcă, să vadă care are râsul mai strident. Răd cu ei, bancurile sunt... amuzante. Spun şi eu vreo două-trei. Mă uit la colegii mei, parcă toţi arată la fel cu dinţii lor albi, aproape albaştri, cu frezele lor date cu ceară, cu cămăşile care puşcă pe ei, că doar altfel de ce ai mai merge sală?! Mă rog. Există vorba aia din popor "spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!", da' eu nu ştiu ce să zic despre asta... adică mă uit la ei şi mă gândesc că nu avem nimic în comun în afară de poker-ul de vineri seara, fotbalul de duminica, microrevelion, petrecerile de corporatişti, ieşitul la restaurant de 2-3 ori pe săptămână că mereu e ziua cuiva sau încheiem câte un contract sau... în fine, chiar nu avem nimic în comun. Mă uit la homarul din farfurie şi mă gândesc la The Lobster - un film care pe mine m-a... ăăă... L-aţi văzut?!... Nu?! (ironic) Mda. (onest) Mie îmi place filmul, da' prietena mea, după ce că oftează tot filmul, zice la final "ce porcărie, mai bine ne uitam şi noi la ceva thriller psihologic pe Netflix". Ştiaţi că homarii se împerechează pe viaţă?!... Mda, interesant... în fine, merg spre casă. Nu prea am chef să merg acasă. Mă simt ciudat. Parcă mă apasă ceva pe piept. Chiar cred că mă prinde răceala. Mă enervează traficul. Dumneavoastră sigur ştiţi mai bine decât mine cum e cu traficul... Mă disperă una care are semnul de începător şi merge cu 30 la oră, apoi vine un deştept şi îmi taie calea, prind roşu la toate stop-urile... în fine. Parcă au ieşit azi toţi imbecilii în trafic. Simt cum îmi creşte tensiunea. Sunt aproape de casă. Virez brusc la dreapta. Ies din maşină şi urlu. Scot din portbagaj o bâtă de baseball. Lovesc parbrizul, farurile, capota. (uşor agitat) Mă rog, îmi imaginez cum ar fi dacă aş face toate astea, dar (apăsat) NU FAC NIMIC. Am văzut asta într-un film. Nu mai ştiu exact în ce film?! (mai ia o gură de apă) Aşa, deci îmi continui drumul spre casă şi îmi amintesc că am uitat să-i iau lapte de migdale prietenei mele. Ştiţi, ea e vegetariană, mă rog, recent a devenit vegană. A încercat o vreme şi raw vegan, da' la puţin timp a zis că e prea dificil pentru ea. Mă rog, mă rog... eu nu sunt vegetarian... Cum mă înţeleg cu prietena mea?!... Ăăăă bine, adică... mda, bine. Îmi place de prietena mea. Nu se enervează aproape niciodată. Nu ne prea certăm. E calmă, mereu calmă, poate puţin PREA calmă. Toată lumea îmi zice că am mare noroc cu ea, că nu vorbeşte prea mult şi asta e mereu bine la o femeie. Mda, e... plăcut să fii cu cineva care nu te contrazice niciodată şi care e mereu de acord cu părerile tale. Păi ce să vă mai zic?! Ăăăăă... Prietena mea e frumoasă. Toată lumea remarcă asta la ea, adică dacă întrebi pe oricine ce părere are despre ea, asta o să-ţi zică. Îmi place că e uşor de citit şi îţi dai imediat seama ce gândeşte. Adică, cui îi place să-şi bată capul cu o femeie complicată, când poţi fi cu una....simplistă? Mie îmi plac lucrurile simple. Nu îmi place să risc. Merg mereu pe varianta cea mai sigură. Raţiune, nu sentiment... Dacă îmi iubesc prietena?! Mdaaaa... (îşi drege glasul) adică, vreau să zic că iubesc la ea faptul căă... Scuze, se mai poate un pahar cu apă?!... Mulţumesc! Mda, deci unde rămăsesem?! (nu aşteaptă răspuns, abrupt) Aaaa da, am ajuns acasă. Parchez puţin cam strâmb. Mă chinui să ies din maşină fără să lovesc uşa de gard. Intru în casă. Îmi las costumul pe cuier. Prietena mea nu a ajuns încă de la yoga. Mă bucur... (se bâlbâie) De ce mă bucur?! Ăăăă, nu am un motiv anume, adică voiam cumva să... ăăă stau mai degrabă singur, că oricum mă simţeam deja aiurea. (evaziv) Adică mă apasă ceva pe piept, chiar sper că nu răcesc. (primeşte paharul cu apă, apăsat şi agitat) Mulţumesc! (bea tot paharul cu apă dintr-o înghiţitură). Mda, deci intru în casă, Queenie sare pe mine... Ăăă da, e câinele prietenei, mă rog, adică al nostru. Văd că pe masă e corespondenţa. A ridicat-o prietena mea. Vreo 2-3 facturi şi gunoaie publicitare. Sub factura la apă, văd scris pe o bucată dintr-un flyer cu font mov: "Vrei să-ţi schimbi viaţa?!". E ceva reclamă la o (ironic) "tigaie revoluţionară". Era ceva gen: "Simţi că te-ai săturat de aceeaşi rutină şi vrei să-ţi schimbi viaţa?! Cumpără noua tigaie profesională care...". "Simţi că te-ai săturat de aceeaşi rutină şi vrei să-ţi schimbi viaţa?!". Bănuiesc că majoritatea, dacă nu chiar toţi oamenii, au avut la un moment dat o revelaţie de genul ăsta... bine, poate că nu citind o reclamă penală la tigăi, scrisă şi cu font mov... dar oricum... o revelaţie din asta existenţială în care efectiv nu mai vezi şi nu mai auzi nimic, decât poate un ţiuit din ăla ca ultrasunetele pentru animale. Mi se face rău. Îmi simt genunchii slabi. În momentul ăsta îmi dau seama că îmi urăsc viaţa, ăsta e adevărul! Nu suport rutina. Nu îmi sufăr colegii. I-aş da un şut în fund la javra asta de câine, de să vină toate activistele alea nefutute de la animal rights. (scurtă pauză) Îmi văd şi pantoful ros şi pe Queenie care îşi marchează teritoriul pe încălţămintea vandalizată. Am o revelaţie: dacă viaţa mea s-ar putea rezuma într-o imagine, ar fi chiar asta... Şi atunci... mda, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar am zis că trebuie să plec, vreau să zic, să plec de tot... Unde?! Nu contează. Alerg sus în dormitor. Scot valiza din şifonier, pe aia mare, pe care o foloseşte prietena, mă rog viitoarea mea fostă prietenă, când mergem în vacanţe. Îmi iau câteva haine cu tot cu umeraş şi le arunc în bagaj. Nu îmi pasă care. E prima oară în 4 sau 5 ani când chiar mă simt entuziasmat de ceva... De ce sunt entuziasmat?... Ăăă, păi pur şi simplu, că e un nou început... ăăă ce să zic?! Mda, fug cu bagajul la maşină. Mă întreb dacă ar trebui să îi las un bilet prietenei, mă rog, celei care urma să devină fosta mea prietenă în scurt timp. Cred că e mai bine să nu existe niciun dubiu. Acum să vă zic drept... mă gândesc pentru o milisecundă că nu merită toate astea, că e o fată ok, am stat cu ea 4 ani... dar îmi trece la fel de repede... Eh, lăsaţi, o să treacă ea peste. (scurtă pauză) Nu mă complic cu biletul. Îi scriu prietenei mele că o părăsesc şi că plec, că relaţia nu merge, că nu e vina ei bla, bla, bla... Îl lipesc pe frigider. Bag cheia în contact. Pornesc maşina şiiii... ăăămmm. (vizibil agitat) Seee, se poate să luăm o pauză?!... Nu?! Ok... Întrebaţi-mă dumneavoastră mai bine... Încotro?!... (sec) Cred că ştiţi deja. (pauză, el se uită în jos, apoi foarte agitat, tiradă) Ştiţi ce?! Hai să n-o mai lungim. Am ajuns în faţa casei şi i-am spart maşina cu ranga! Gata! Pot să plec acum?!... De ce, de ce?! De ce am făcut asta... Da' ce mai contează?! Îmi asum! Am zis deja de când am ajuns aici, de dinainte să îmi luaţi declaraţia, că o să plătesc toate stricăciunile, sunt cooperant, chiar mai contează de ce am făcut asta?! Poate m-a apucat strechea, na poftim!... (rar, apăsat) V-am mai zis, nu am o relaţie cu proprietarul maşinii. Da ok, îl cunosc, mă rog, o cunosc pe vară-sa, dar nu am niciun fel de relaţie de prietenie sau mai ştiu eu ce cu el, nu-l cunosc foarte bine... l-am văzut de vreo două-trei ori în viaţa mea... (trepidant) Relaţia mea cu verişoara lui?! (încercând să pară detaşat) După cum am spus ăăăă am fost, adică nu am fost, ăă e o prietenă, am fost apropiaţi, prieteni adică. N-am mai vorbit de 4-5 ani, de aia am fost surprins să o văd dimineaţă la spălătorie... Daaa, doar prieteni!.... (surprins) AŢI VORBIT CU EA?! (dezarmat) Păi şi EA ce a zis?! Ce-a zis de mine?!... Aşa a zis EA?! (şocat) A zis EA că am fost într-o SCURTĂ relaţie romantică?!... ŞI CĂ EU I-AM PUS CAPĂT?! EA, a zis EA asta?! A zis că eu i-am pus capăt?! Că e din vina mea?!... (pauză, se uită în jos, se ţine de masă).Ok, să clarificăm situaţia. Deci ăăă, ok... nu am fost doar prieteni, şi da, eu am zis un căcat pe care EA l-a luat prea în serios, normal că nu voiam să rămânem doar prieteni şi nu înţeleg cum EA nu înţelege asta, adică e foarte evident că eu... Ideea e că după ce mă bag singur în căcat, cel mai important lucru e să par degajat şi sigur pe mine, de parcă am zis exact ce aveam de gând să zic, chiar dacă asta înseamnă să-mi compromit definitiv viitorul. (îşi drege glasul) Mda, mă rog, ce mai contează... În fine, deci dimineaţă la spălătorie o văd acolo cu ruju' ei roşu cu tot cum vorbeşte la telefon şi cum râde ca o p... şi mi se pare clar că nu îi mai pasă de mine, că m-a uitat, că e fericită! E fericită, se vede pe faţa ei! Adică e clar, ce să mai?! Putea să sune oricând dacă voia. Da, nu am vorbit de 4 ani. Adică ce, eu să o sun pe EA?! (pauză scurtă) Şi eu... păi şi eu sunt fericit. Eu am prietenă, un job bun. Sunt fericit!!!... De ce m-am hotărât să plec?!... pentru că ăăă pentru că urăsc rutina, ăăăă şi flyer-ul şi papucii şi spălătoria şi EA cu ruju' ei roşu şii... nu ştiu... chiar nu ştiu. Nu am un răspuns!... (se uită câteva secunde în gol) Să nu credeţi că sunt un sentimental, dar (inspiră adânc) când vine vorba de EA simt că mă schimb, că devin cumva vulnerabil şi asta mă sperie.. În fine, acum mi s-a părut cumva că am ocazia să repar totul, să recuperez tot timpul pierdut şi credeam, mă rog, speram ca şi EA să... mda, nu ştiu ce să zic. Nu mă gândeam la ceva anume, adică nu mi-am făcut un plan în cap. Efectiv m-am trezit în maşină, cum conduc spre EA să îi zic să vină cu mine... Unde?! Nu contează unde, da' să fie şi EA acolo cu mine... (râde amar) Mda, îmi dau seamă că sună foarte stupid tot ce zic! Ce credeam?! Că o să apar aşa după 4 ani şi o să fie totul perfect?! Că încă mă aşteaptă? Cine mă cred?! Doamne, ce idiot, complet idiot! Mă gândesc la ce am făcut şi mi se face rău. Cum să fiu aşa naiv?! Cât sunt pe maşină spre casa EI stau şi pun în balanţă - Conservarea imaginii mele de bărbat alfa sau salvarea propriei fericiri?! Broccoli sau cartofi prăjiţi?! Şniţel de soia sau friptură de porc?! Prăjitură raw vegană cu avocado şi sirop de agave, fără gluten, fără zahăr, fără conservanţi sau o savarină?! Alegerea e evidentă. Sau, mă rog, cred că pentru majoritatea lumii e. Oare îmi mai puteţi aduce, vă rog un pahar... de fapt, lăsaţi... EA nu e deloc ca prietena, ăă ca fosta, sau mă rog, ca tipa cu care sunt. EA e exact... exact aşa cum trebuie să fie... Ăăă după ce am ajuns în faţa casei? Ăăă da, păi pfff. Parchez vizavi de casa EI. Mă uit încolo - aţi văzut şi dumneavoastră că are ferestre mari - şi văd... (oftează, trist, resemnat) o văd pe EA - ferestrele dau direct în living - o văd pe EA cu un pahar de vin în mână, se uită în telefon şi râde uşor. Ies din maşină şi merg spre EA. Nu mă vede. Pare distrată. Iniţial nici nu remarc că este o maşină parcată la EA pe alee. Apoi... văd că EA se întoarce şii... (pauză scurtă) văd că intră un bărbat în cameră. EA stă cu spatele la geam şi merge spre el. Nu reuşesc să-mi dau seama cine e. Încerc să-l văd mai bine, da' el stă în pragul uşii. EA stă fix în faţa lui şi-l acoperă... Apoi, apoi, nu ştiu să vă zic exact. Mi s-a rupt filmu', efectiv credeţi-mă că nu ştiu... am văzut negru în faţa ochilor şi m-am trezit că scot ranga din portbagaj şi apoi îmi amintesc cum EA iese din casă speriată, cu mâinile la gură şi eu văd cioburi pe jos, luneta spartă, apoi realizez că tipul stă în spatele ei şi ţine telefonul la ureche, văd că gesticulează violent, şi mă trezesc că îi lovesc şi parbrizul. EA mă strigă pe nume, disperată. Îngheţ. O văd cât e de speriată, că eu am speriat-o. Arunc ranga din mână. Nu suport să o văd aşa. Nu pot să cred că eu i-am făcut EI asta, că am făcut-o să sufere. (oftează, râde scurt ironic) Şi toate astea ca să văd după că tipul care o ia în braţe cu o mână şi cu cealaltă stă cu poliţia la telefon e de fapt văru-so, pe care îl mai văzusem o dată la ceva petrecere de revelion şi o dată la ziua ei... Mda, i-am distrus maşina lui văru-so. A fost totul o prostie de la început! Abia acum îmi dau seama că presiunea aia pe care o simt pe piept nu e de la răceala. Oricum... acum nimic nu mai are rost... (se uită în spre uşă) Ce? Cum adică? Cine mi-a plătit cauţiunea?... (plin de speranţă) EA? EA mi-a plătit cauţiunea?!... Ah, mda, prietena mea... (dezamăgit) Mă aşteaptă pe hol? Mda, păi bănuiesc că mă-ntorc acasă atunci, nu?