O conversaţie la şcoală

Un vânticel suflă panglicile întinse de la poartă până la intrarea în clădire. Panglicile flutură într-un amestec vesel de roşu şi alb. Delimitează două culoare prin care copiii pot intra în şcoală, separat, pe vârste. Dimineaţa, în capătul scărilor îi întâmpină o femeie care le oferă măşti medicinale, dar acum nu este nimeni în curtea şcolii.

Strada îngustă se umple mai târziu, spre prânz, cu părinţi şi şcolari. Deocamdată sunt câţiva părinţi care stau în picioare şi formează un fel de cerc lălâu. Eu mă aşez deoparte, un punct stingher exterior cercului, ca într-o problemă de geometrie.

Oamenii vorbesc tare, îi ascult fără să fac vreun efort, deşi mă prefac interesată de ecranul telefonului.
- Cât crezi că or să ne mai păcălească? Nimeni nu mai crede în prostia asta. Uite-te pe stradă, nici unul nu are mască. Nici măcar poliţistul nu are. Ar trebui să ieşim toţi şi să-i... să îi..., nu-şi găseşte bărbatul cuvintele şi loveşte cu pumnul drept în palma stângă, rămânând cu palmele încleştate.
- Du-te la protest! De ce nu te duci la protest?, îl întreabă uşor iritată o femeie tânără.
- Mă duc, să ştii că mă duc, se apără bărbatul. Am şi fost! Dar nu la ăsta de acum, la ăla de mai demult.
- Suntem mici noi, nu avem ce să facem!, intervine o altă femeie. Are voce puternică şi-l acoperă pe bărbatul cu protestele. Ne omoară copiii. Au început să moară copiii în şcoală din cauza măştilor. Le iau tot aerul, brusc leşină şi cad jos. Zău dacă vă mint, am citit pe Facebook.

Bărbatul se dă un pas mai aproape, rotunjeşte cercul, apoi se opreşte şi se înfige în picioare ca şi cum ar căuta ceva solid pe care să-şi construiască discursul. Poziţia i-a devenit dominatoare, îşi scoate pieptul în faţă, vorbeşte şi mai tare. Se orientează spre femeia roşcată şi conversaţia se poartă între ei, ca un talk-show. Ceilalţi ascultă, unii participă prin mimică şi gesturi, câţiva par cu mintea în altă parte.
- Să spună adevărul, să ne spună cum secţiile de terapie intensivă sunt pline numai cu vaccinaţi. Două doze şi trag toţi să moară, sunt terminaţi. Cu vaccinul îţi bagă virusul. Sau otravă, adaugă nehotărâtă femeia, şi chipul ei are o expresie de mirare care ar putea fi dată de sprâncenele pensate prea sus.
- Şi mai zic să ne vaccinăm. Să-ţi bagi otravă în corp de bunăvoie. Suntem prea mulţi pe pământ şi vor să scape de noi. Anglia e plină de bătrâni, întăreşte bărbatul. Canada, America. Şi Padova. Vă spun eu, că am stat în Padova. Numai moşi şi babe, toţi boşorogii pe scutere. Am şi adus nişte scutere de acolo.
- Dumnezeu ne-a lăsat să ne înmulţim, să fim atât de mulţi. Cu ce drept să ne ia ei viaţa cu vaccinul? Sau cu virusul, strecoară femeia încă un dubiu.

Încep să mă întreb cine sunt "ei", femeia îmi preia gândul:
- Sataniştii ăştia. Ăştia fac ce vor cu noi. Ăştia dictează. Ăştia învârt lumea.
- Da, aprobă bărbatul, dar sunt departe, nu sunt de pe la noi. Nu sunt români. Sună şi le zic ăstora, ai noştri: fă aşa, fă altfel. Şi ei aia fac.

Un grup guraliv de copii se varsă din curtea şcolii în stradă. Părinţii se îndreaptă fiecare spre copilul lui. Bărbatul apucă de mână o şcolăriţă cu fusta strâmbă. Îi ia ghiozdanul din spate şi se lasă în genunchi să îi aşeze hainele copilei. Postura i s-a îmblânzit, este topit în faţa fetiţei şi îmi pare rău că l-am judecat atât de aspru de pe poziţia mea de punct exterior.

Strada se goleşte din nou. Las ochii în telefon şi prima postare este despre un elev care, în cadrul unui proiect la ştiinţe numit "Cât de creduli suntem", a lansat o petiţie pentru interzicerea monoxidului de dihidrogen, o denumire chimică neconvenţională a apei. Ideea este mai veche şi se rostogoleşte spre public uneori, mai ales de ziua păcălelilor, aducând dovezi caraghioase că monoxidul de dihidrogen - DHMO ca să pară mai înfricoşător - este nociv şi cerând interzicerea substanţei.

Cei care ştiu fac haz de ceilalţi, în ideea că totul se bazează pe neştiinţă, deşi, văzându-l pe bărbat în ipostaza de tată al fetiţei ciufulite şi cu fusta strâmbă, mă gândesc că poate frica este ingredientul principal.